Jocul dintre realitate şi utopie în urbanism

Urbanismul sau interesul specializat al comunităţilor pentru bunul mers al oraşului modern/industrializat, are în scurta sa istorie, o dualitate evidentă. Pe de o parte sunt filosofii, arhitecţii, sau oricare altă personalitate ce şi-a luat rolul de ordonator al urbei, şi, de cealaltă parte de baricadei, se află realitatea, societatea propriu-zisă, nu cea a planşetei, societate cu probleme, cu oameni a căror individualitate şi personalitate sunt ignorate, cu interese atât economice cât şi culturale/spirituale mult mai complexe decât o arată „omul-mediu”, cu o dinamică a relaţiilor sociale mult peste aşteptările „specialiştilor” (deoarece adevăratul specialist este cel care reuşeşte să cuprindă întreaga problematică a oraşului, şi nu numai frânturi ce se întâmplă să se încadreze în nişte tipare date de nişte medii).

Pornind de la această evidentă incompatibilitate între urbanistul-dictator şi omul aservit de acesta (sau cel puţin acest om ar trebui să fie ţinta eforturilor lui), voi încerca să arăt în cele ce urmează evoluţia acestei relaţii pe parcursul secolului 20, în principal.

Societatea industrială cu al ei produs, oraşul industrial, are marea problemă de a nu-şi putea organiza în mod corespunzător mediul de viaţă, acest eşec aducând după sine deznădăjduire şi alienare culturală şi spirituală în rândul populaţiei, extindere haotică cu mari carenţe în aprecierea naturii şi a terenului, dezvoltare industrială necontrolată cu repercusiuni pe termen lung, şi nu în ultimul rând ineficienţă economică cu efecte atât asupra clasei conducătoare cât şi asupra celei muncitoare. Datorită acestor numeroase probleme, ia naştere o nouă disciplină – urbanismul – caracterizată printr-un spirit reflexiv şi critic, dar totodată cu valenţe ştiinţifice. Urbaniştii pretind – şi aici este marele lor defect – că deţin adevărul („punctul de vedere cel adevărat” după cum susţinea Le Corbusier ). Această atitudine exclude orice demers critic asupra lor [urbaniştii], atitudine care a existat şi mai există, susţinută tot în numele adevărului. Se pare că salvarea oraşului se află tocmai în acest paradox al luptei pentru adevăr, în calea de mijloc ce o implică.

Înainte de toate să evidenţiem modificările ce le determină revoluţia industrială în vechiul ţesut medieval. Apariţia automobilului şi folosirea acestuia la o scară din ce în ce mai mare, necesitatea comunicării cât mai rapide între diversele obiective industriale, necesitatea transportului masei de muncitori de la locul de trai şi înspre acesta, au dus la lărgirea străzilor, croirea marilor bulevarde, alocarea de spaţii semnificative parcării autovehiculelor, acţiuni întreprinse de multe ori într-o manieră buldozeristă, fără simpatie pentru vechiul ţesut, pentru istoria locurilor. Mare exod din zonele rurale spre cele urbane a generat alte mari probleme legate în primul rând de adăpostirea în condiţii umane a acestei mase de oameni. Apar noi „organe” urbane ce provoacă schimbări importante în ţesutul urban prin gigantismul lor: mari magazine, mari hoteluri, mari cafenele, gări, centre de afaceri, clădiri de birouri. Datorită acestei dezvoltări sunt sacrificate spaţiile verzi, se extind periferiile, noul centru devine Bursa (noua biserică a societăţii).

În aceste condiţii, în zorii urbanismului, mai bine zis în perioada pre-urbanismului, apar două modele ce încearcă să rezolve măcar parţial problemele evidente ale oraşului: condiţii mizere de locuit pentru proletariatul urban, distanţele epuizante ce despart locuinţa de locul de muncă, lipsa grădinilor publice, segregarea socială, urâţenia şi monotonia construcţiilor „pentru cei mulţi”.Aceste modele vor fi două la număr: modelul progresist şi cel culturalist. Este de remarcat că se consideră mutaţiile ce-au avut loc în oraşul acelor timpuri ca fiind o dezordine căreia trebuie să i se opună tendinţe de ordonare. Exceptându-i pe Marx şi Engels, nici un alt gânditor al timpului nu vede în metamorfoza urbanului o nouă ordine promovată de revoluţia industrială şi de dezvoltarea economiei capitaliste.

Modelul progresist îşi găseşte rădăcinile în lucrările lui Owen, Fourier, Richardson, Cabet, Proudhon. În cadrul acestui model orientat spre viitor, spre progres (de aici şi denumirea de progresist), omul este tratat ca un individ tip, cu nevoi şi calităţi cuantificabile, abordabile raţional şi ştiinţific. Din aceste condiţii apriorice, modelul progresist îşi alimentează tendinţele de universalitate, considerându-se aplicabil indiferent de climatul cultural, politic sau spiritual, indiferent de topologie sau condiţii de mediu. Se opune oricărei relaţii cu trecutul, considerând revoluţia industrială ca o ruptură între oraşul Evului Mediu şi oraşul de sfârşit de secol 19. Oraşul este deschis, presărat cu verdeaţă (respectând normele de igienă atât fizică cat şi morală), este divizat strict pe clase de funcţiuni (locuire, muncă, cultură, recreere), edificiile sunt tip, multiplicabile de oricâte ori (cel mai privilegiat este locuinţa, o adevărată maşina de locuit unde domneşte eficienţa CAZĂRII omului). Astfel, prin gruparea în unităţi de sine stătătoare a funcţiunilor urbane, oraşul se poate dezvolta indefinit, tinzând la o dezvoltare planetară, la nevoie. În modelul progresist domneşte eficienţa, randamentul maxim, atitudine vizibilă la Owen care compară buna tratare a instrumentelor mecanice cu „buna tratare a instrumentelor vii”.

Modelul culturalist, cel de-al doilea model al preurbanismului, îşi are fundamentul în lucrările lui Ruskin şi William Morris. De această dată, ca răspuns la modelul progresist, sunt luate în considerare particularităţile fiecărui individ, istoria locului. Oraşul este tratat ca o grupare organică şi nu ca o mulţime de elemente interschimbabile. Se accentuează pe o anume nostalgie a trecutului, a farmecului oraşelor medievale, de aici şi schimbare de tematică: de la cea de progres la cea de cultură, de la nevoile materiale la cele spirituale. Oraşele sunt precis circumscrise unui anume perimetru, clădirile se vor a fi diferite, dar organic integrate, se promovează asimetria ca sursă a frumuseţii. Modelul culturalist este anti-industrial urmărindu-se nu randamentul economic ci fericirea individului. Promovează de asemenea artizanatul ca mijloc de afirmare a unei culturi. Prin organizarea populaţiei în oraşe dens organizate se promovează o dispersie a acesteia in teritoriu, urmând ca oraşele să relaţioneze organic unele cu altele, dar fără a se îngloba reciproc. După cum observăm, cuvântul de ordine în ordonarea oraşului este „organic”.

Ambele modele au mândria de a fi modele universal valabile, reproductibile, devenind astfel rupte de timp şi prin urmare utopice (de niciunde).

În opoziţie cu aceste modele, Marx şi Engels privesc oraşul ca un aspect particular al unei probleme particulare, fără a propune modele, fără a vedea o anume dezordine. Rezolvarea problemelor oraşului în viziunea lor este societatea fără clase si conceptul de oraş-sat (eliminarea diferenţelor economice şi culturale ce separa atunci populaţia urbană de cea rurală) O dată cu secolul 20, se trece de la preurbanism la urbanism, trecându-se de la generalişti (istorici, economişti, politicieni) la specialişti (în principal arhitecţi), si de o atitudine politizată la una depolitizată. Dar în primul rând se trece de la o acţiune orientată mai mult utopic la una îndreptată spre punerea în practică. În cadrul urbanismul vom găsi trei modele de aceasta dată: modelul progresist ( o versiune modernizată a predecesorului său), modelul culturalist ( la fel o evoluţie a modelului perioadei preurbanismului), şi, ca model nou, cel naturalist.

În cadrul noului model progresist, principalul motor al promovării şi perfecţionării acestuia a fost grupul C.I.A.M. cu al său manifest „Carta de la Atena” ce analizează nevoile umane din patru mari direcţii: locuire, muncă, circulaţie, cultivarea corpului şi a spiritului. Ideea centrală este cea de modernitate. La fel ca şi modelul predecesor, acest model se vede rupt radical de trecut. Se caută tipul de aşezare ideal, ce poate fi aşezat oriunde, indiferent de topologie şi cultură, născându-se urbanismul buldozerului ce nivelează munţii şi umple văile. Oraşul progresist se vrea doar raţional, eficient şi cu valenţe estetice. Pentru a rezolva inerentele probleme de igienă ridicate de comasarea într-un spaţiu redus a unui număr mare de oameni, progresiştii vor milita pentru trioul: aer, lumină, verdeaţă, toate acestea trecute prin filtrul, bineînţeles, al raţiunii. Aceste deziderate ii duc la o „spargere”a vechiului spaţiu urban dens şi izolarea turnurilor verticale în întinderi de verdeaţă, abolind şi strada în acest proces (Le Corbusier anticipa: „oraşul se va transforma puţin câte puţin într-un parc”). Se păstrează clasarea şi sub-clasarea riguroasă a zonelor. Circulaţia este concepută ca o funcţiune separată ce se suprapune independent de celelalte funcţiuni urbane, străzile urmând cale cea mai directă, eliminându-se astfel dezordinea din circulaţiei cu riscul transformării oraşului într-un spaţiu al automobilului, guvernat de cerinţele acestuia. Pe lângă aceste aspecte de ordin practic, oraşul progresist este de asemenea şi oraş-spectacol, arhitecţii-urbanişti punându-şi amprenta asupra esteticii edificiilor. Dar în aceasta căutare a frumuseţii oraşului, resping total moştenirea trecutului, păstrând doar aliniamente şi unele clădiri pe post de muzee şi simbol. Atât în plan cât şi în faţadă observăm domnia unghiului drept, cultura ortogonalului (Le Corbusier afirma „Cultura este o stare de spirit ortogonală”). Fiecare funcţiune urbană are un edificiul tip corespunzător, cel mai vestit fiind „maşina-de-locuit” a lui Le Corbusier sau „Unitatea de locuit de la Marseille”. Progresiştii nu mai văd în om o fiinţă umană dominată de sentimente şi trăiri, ci o privesc ca pe o resursă a cărei singură menire e să producă într-un mod cât mai eficient. Până şi familia este privită ca celula reproducătoare a societăţii.

Cel de-al doilea model are ca întemeietori pe Camilo Sitte, Ebenezer Howard (părintele oraşului-grădină) si Raymond Unwin (realizatorul primului garden-city la Letchworth). Acest model, la fel ca şi predecesorul din preurbanism, priveşte oraşul ca un tot în defavoarea indivizilor, si consideră ca doar studiul trecutului poate duce la o soluţie mai bună pentru oraşul industrial. La fel oraşul este privit ca o cetate, dens populată, cu „ziduri” bine definite (de această dată sunt benzi de verdeaţă), organic dezvoltată în interior, cu edificii diverse evitând astfel monotonia. Un astfel de oraş-grădină nu se mai poate extinde în spaţiu, singura opţiune fiind „colonizarea” unor noi spaţii şi întemeierea unor noi „cetăţi” (asemenea grecilor antici),menţinându-se astfel o populaţie optimă (30.000 sau 58.000 de locuitori).

Fiecare oraş se va adapta locului său. În ceea ce priveşte interiorul unui oraş, Camilo Sitte se concentrează pe analiza aşezărilor trecutului: a dispunerii străzilor, a dimensionării pieţelor, relaţiei dintre spaţiul construit şi stradă. El redă străzii importanţa cuvenită din punct de vedere al rolului social, elimina verdeaţa din centru şi acolo unde apare este dimensionată cu grijă, având un caracter intim, protector, ce stimulează socializarea şi nu delicvenţa promovată de spaţiile verzi lăsate necontrolate de progresişti. Problema lui Sitte e aceea că nu conştientizează, distras fiind de preocupările estetice, că societatea s-a schimbat, că relaţiile de producţie s-au schimbat, problemele şi cerinţele străzii s-au schimbat. În definitiv, modelul culturalist, asemenea predecesorului, este unul nostalgic ce încearcă să reînvie gloria pierdută a trecutului, refuzând să considere oraşul ca fiind condiţionat temporal şi deci ireversibil.

Noul model ce apare în secolul 20, cel de-al treilea, este cel naturalist promovat de marele arhitect american Frank Lloyd Wright sub forma proiectului Broadacre-City (1931-1935). Acest model are la bază mişcarea anti-urbană din S.U.A. de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. Wright rămâne fidel principiilor exprimate prin arhitectura lui organică de integrare a omului cu natura, de reîntoarcere la valorile naturii. El promovează dispersarea clădirilor şi micilor centre de producţie în mediul natural care redevine dominant, locuinţele joase, unifamiliale cu mici ateliere/birouri,facilităţi medicale,comerciale şi culturale dispersate dar mai mari la număr. Toate acestea se află dispuse într-o vastă reţea de circulaţie, reţea care este mai progresistă chiar de cât… modelul progresist prin tehnica modernă ce o presupune: automobil, avion, televiziune. În această vastă reţea gândită pentru o extindere planetară, va domina adevărata democraţie, aceea în care individul are libertate totală într-o societate depolitizată. Broadacre este poate singurul model care refuză să folosească constrângerea individului, refuzând concepte ca randament şi eficacitate. Totuşi acest model este unul care a rămas doar în domeniul utopicului, nefiind compatibil cu dezvoltarea de neoprit a capitalismului.

Din fericire apar şi alte păreri şi concepţii privitoare la modul de acţiune asupra oraşului, de această dată cu înclinaţie spre umanism, spre acceptarea omului cu defectele şi calităţile sale şi adaptarea urbanului la acestea. Patrick Geddes şi Lewis Mumford se remarcă prin metodologia complet nouă ce o propun: anchetarea în detaliu a tuturor factorilor ce conlucrează la creaţia urbană, în principal prin studiile sociale. Ei condamnă urbanismul de planşetă considerând urbanismul ca o interfaţă între populaţie şi mediul ei de viaţă. Deşi consideră istoria importantă nu cade în capcana culturalistă, preţuind valorile istorie dar considerând totodată şi specificitatea situaţiei actuale, ceea ce conduce la o adaptare şi dezvoltare a trecutului. Este denunţat urbanismul progresist cu al său rol mutilant şi alienant, opunându-i posibilităţile (de multe ori nefolosite de către progresişti) ale tehnicii moderne.

În concluzie, aceste modele urbane au meritul (la unele dintre ele fiind printre puţinele) de a experimenta şi de a testa noi metode de a privi oraşul. În mod evident, ele au dat greş arătând astfel pericolele ce ne pasc atunci când apare un urbanist ce pretinde a cunoaşte adevărul, a fi sursa tuturor soluţiilor. De fapt nu există soluţii universal valabile, şi nici măcar soluţii complete la probleme dealtfel greu de definit. Calea de urmat este cea a multidisciplinarităţii, cea a atragerii societăţii civile în elaborarea soluţiilor, a analizei cât mai în detaliu a problemelor, în întreaga lor complexitate, dar fără a pierde perspectiva de ansamblu asupra oraşului. Urbanistul trebui să fie cel care reuneşte toate aceste părţi implicate în proces şi le valorifică la maximum calităţile utile proiectului în cauză. El trebuie sa fie cel care ţine pasul cu societatea şi oraşul, cu transformările acestora, având ca ultim scop conştientizarea factorilor ce intervin în evoluţia lor.

Bibliografie: Urbanismul, utopii şi realităţi – Françoise Choay, Editura Paideia,Simetria 2002