Liniile generale de atac ale problemei locuirii urbane şi oraşului sînt deschise de gînditori aparţinînd altor domenii, nu arhitecturii, şi nu se materializează în realizări viabîle. De aceea, Francoise Choay numeşte perioada de pînă la începutul secolului al XX-lea, perioada pre-urbanismului, urmînd ca perioada urbanismului propriu-zis să se desfăşoare odată cu implicarea arhitecţilor în această problematică. Francoise Choay evidenţiază câteva direcţii ideologice, care vor juca un rol hotărâtor în momentul în care se vor propune soluţii arhitectural-urbanistice. Cele mai importante au fost modelele ideologice progresist şi respectiv culturalist. Lor li se alatură modelul naturalist, care şi-a găsit expresia în Broadacre City al lui Frank Lloyd Wright.

Printre reprezentanţi se numară fîlozofi sociali şi politici (Owen, Fourier, Considerant, Proudhon) precum şi utopişti veritabîli (Cabet, Richardson), care au în comun aceeaşi concepţie asupra omului şi asupra raţiunii. În această nouă ordine, exigenţele igieniste (soare, aer, lumină, ocupaţii legate de cultura pămîntului) joacă un rol central, ca şi impresia vizuală, în care logica şi frumuseţea coincid. Locuinţa standard ocupă un rol important şi privîlegiat, în acest sens propunîndu-se mai multe modele: Considerant propune palatul, alţii, precum Fourier, propun locuinţa colectivă, alţii, precum Proudhon sau Richardson, propun locuinţa individuală ca răspuns la problema locuirii urbane.

Toate aceste propuneri, deşi doresc să elibereze fiinţa umană de servituţîle oraşului industrial, sfîrsesc prin a fi constrîngătoare şi represive, prin rigiditatea reglementarîlor spaţiale şi politice. Puţine dintre încercărîle de punere în practică (cum ar fi comunităţîle de tip New Harmony fondate în SUA de adepţii lui Owen, sau de adeptii lui Cabet, ori incercărîle de falanstere, sau familisterul din Guise al lui Godin) au rezistat, în general, mai mult de una sau două generaţii.

Este reprezentat în exclusivitate de gînditori englezi (Pugin, Ruskin şi Morris), se sprijină pe o tradiţie de gîndire care, de peste un secol, a analizat şi criticat realizărîle civîlizaţiei industriale, comparîndu-le cu trecutul (Pugin, Carlyle, Mathew Arnold), şi se naşte concomitent cu romantismul şi cu cercetărîle istorice pe care acesta le generează. Punctul de plecare nu este individul, ci gruparea umană, iar obiecţia majoră adusă oraşului secolului XIX este dispariţia vechii unităţi organice a oraşului, pierderea simţului comunitar, sub presiunea dezintegrantă a industrializării. Estetica joacă rolul central pe care igiena îl juca la progresişti, sperîndu-se ca prin raportarea la tradiţia colectivă, artizanală, se poate combate urîtenia oraşelor industriale, rod al dezintegrării şi generatoare de carenţă culturală.

Amenajarea spaţiului urban se face după modele mai puţin riguroase, oraşul este de dimensiuni mici şi circumscris unor limite precise, trebuind să prezinte un contrast lipsit de ambiguitate cu natura sălbatică. El este lipsit de geometrism, urmărind ideea că numai o ordine organică poate să integreze aporturîle succesive ale istoriei şi sitului.

Acest model de gîndire, a cărui arie de influenţă nu depăşeste ţărmurîle Americii, poate fi considerat ca o variantă locală a modelului culturalist, dar prezentînd particularităţi care îl transformă într-o sinteză complexă de elemente culturaliste şi progresiste.

Broadacre City (BC), oraşul conceput de Frank Lloyd Wright pentru a ilustra modelul naturalist, combină elemente spaţiale provenind de la ambele modele: spaţiul urban este liber, geometrizat şi omogen, iar organicitatea şi închiderea spaţială se regăsesc la nivelul edificiîlor. Mizează pe relaţia cu natura pentru desăvîrşirea personalităţii individuale (legată de ideea de democraţie în viziunea lui Wright), dar şi pe ultimele cuceriri ale tehnicii pentru transportul deasupra marîlor întinderi uniform împărţite în loturi mari. În esenţă, BC este un oraş descentralizat, orizontal şi legat de natură. Ceea ce Wright încerca să propună prin BC era o eliberare de sub tirania metropolei curente ce ar fi trebuit înlocuită de un spaţiu larg, vegetal, în care “proporţia umană […] ne va face să producem cultura care aparţine ‘organicităţii democratice’ “(Wright).

Spre deosebire de modelele propuse de alţi gînditori politici ai secolului XX, Marx şi Engels critică marîle oraşe industriale fără a propune o alternativă viabîlă la organizarea acestora. Tributari (fără premeditare) mitului creaţiei din religia hindusă, cei doi se substituie zeului Shiva în convingerea că ordinea oraşului trebuie distrusă pentru a face loc unui nou inceput. Teoria politică marxistă fiind un sistem deschis, cei doi gînditori nu au putut detalia aspectele particulare de rezolvare ale oraşului înaintea apariţiei rîvnitei „societate fără clase”, ceea ce lasă loc speculaţiîlor despre cum ar fi arătat un asemenea oraş. Trebuie remarcată simpatia celor doi teoreticieni ai socialismului pentru modelul oraşului grădină, care ar fi fost o variantă pentru ştergerea diferenţelor între sat şi oraş. În mod ironic, această diferenţă s-a şters în mod natural în cazul multor sate din zona capitalistă a Europei, ca rezultat al dezvoltării capitaliste libere.

Ideea comună a tuturor arhitecţîlor care susţin modelul progresist este marşul spre modernitate, compusă din industrie plus arta de avangarda. De aici şi ideea că era industrială este o ruptură istorică radicală, iar faptul că oraşul nu mai este contemporan nici cu automobîlul, nici cu pînzele lui Mondrian este un scandal istoric.

O schimbare semnificativă se va elabora la nivel urban. Racîlele oraşului liberal trecute prin critica progresistă şi prin gîndirea funcţionalistă, vor duce la negarea vehementă a oraşului tradiţional şi încercarea de a-l înlocui cu un organism (excesiv abstractizat şi deci, simplificat) format din cele 4 mari necesităţi umane: locuire, lucru, circulaţie şi cultivarea corpului şi spiritului.

Rezultatul va fi remarcabîl, sub raportul igienei şi raţionalităţii, confortului, faţă de încercărîle de rezolvare tradiţională, ceea ce reprezintă una dintre dimensiunîle de necontestat ale culturii moderne. Problema, ca la orice generalizare excesivă, constă în pretenţia de universalitate a sistemului. Totodată, se pierd valori tradiţionale importante, precum arta artizanatului şi specificul local, considerate a fi anacronice şi o frîna în calea modernizării. Ele vor fi recuperate de abia începînd cu anii ’70, mulţumită regionalismului critic şi postmodernismului istoricist practicat cu discernămînt.

Aplicaţia cea mai consistentă a modelului culturalist este oraşul-gradină englez, elaborat teoretic de Ebenezer Howard şi pus în formă arhitectural-urbanistică de Raymond Unwin. Spaţiul oraşului are limite precise (dupa Howard, 35000-58000 de locuitori), este ocupat într-o manieră diferenţiată, ceea ce constituie mijlocul de creere al varietăţii. Spaţiul este controlat şi închis, clădirîle sînt decupate pe fundalul cadrului natural, conturînd pieţe, străzi sau piaţete, care constituie unităţîle de grupare şi “vecinătate apropiată” ale locuinţelor. Forma este mulată pe teren, nesimetrică şi cu caracter pitoresc.

Refuzul de adaptare la nou (in acest caz – la epoca industrială) a generat abordarea culturalistă nostalgică, concretizată în oraşul-grădină. Dacă în modelul progresist se crează construcţii tipizate, în modelul culturalist se crează o “ordine spaţială model”, care produce un climat mental linişitor, favorabîl dezvoltării relaţiilor interpersonale. Un sentiment de insularitate (pur britanică) caracterizează aceste aşezări, emoţie generată de separarea oraşului de mediul natural printr-o bariera verde. Acest prag viu, în continuă transformare de-a lungul anului, vine să înlocuiască vechîle bariere minerale formate din ziduri şi metereze.

Nu numai că deplasarea de accent în arhitectura funcţionalistă se face dinspre estetic către tehnic, dar urbaniştii Cartei de la Atena resping programatic condiţionărîle sitului natural. Ei promovează o arhitectură a buldozerului, sistematizări verticale fără rest, atîta timp cît oraşul, indiferent dacă e construit pe ţărmul Atlanticului, în mijlocul continentului sau în Japonia, îşi îndeplineşte cele 4 funcţiuni de bază: locuire, muncă, circulaţie şi petrecerea timpului liber.

Ideile urbanistice ale autorului Modulorului (Plan Voisin, La Citte Radieuse) au rămas ca puncte de referinţă în felul în care urbanismul de planşetă e disjunct faţă de realitate şi poate cădea în pericolul reconstrucţiei fără discernământ.

Planul Voisin e conceput după o planificare ce rimează puternic cu socialismul cel mai brutal prin pretenţiîle exuberante ale demolărîlor. Corbusier afirma despre cultură că ar fi „o stare de spirit ortogonală” or, ştim astăzi că a sta drept şi a judeca strâmb duce la a construi dupa unghi drept şi a trăi strâmb în consecinţă.

Termenul de „unitate” (de locuit, de muncă, de distracţie) folosit de Corbusier denotă atomizarea în creştere a societăţii, opusul unui urbanism eficient, cel al aducerii-împreună. Locurile comune sunt ale constrîngerii, impuse de un arhitect/urbanist planificator, care nu promovează prin spaţiile sale comunicarea şi libertatea specifice modernităţii, ci tocmai valorile ordinator-patriarhale tradiţionale pe care progresismul a încercat să le înlăture.

Cercetările privitoare la percepţia oraşului au avut ca prim rezultat punerea în evidenţă a specificităţii sale. Un oraş nu e perceput de cei care îl locuiesc în felul unei imagini statice, fie ea schemă sau desen: perceperea sa este organizată, pentru aceştia, într-un mod radical diferit, în funcţie de legăturile pragmatice şi afective prin care sunt ataşaţi de oraş. Într-un asemenea mare ansamblu, locuitorul este neatins de geometria mai mult sau mai puţin subtilă care a inspirat macheta; el îşi structurează percepţia pe necesitatea de a-şi regăsi casa, de a decide care drum este mai scurt, etc.

Căutarea eficienţei în modernitate a căpătat proporţiile unei îndatoriri religioase; conceperea planurilor oraşului pentru uzajul maxim al automobilelor şi pierderea în consecinţă a dimensiunii umane e o consecinţă vizibilă a acestei căutări.Urbaniştii culturalişti, deşi prinşi în interiorul unor percepţii estetice, se îndepărtau de această optică greşită. Obiectii şi comentarii la modelul culturalist

Camillo Sitte afirma: „strada ideală e un tot închis, impresiile sunt limitate de pragurile vizuale”. Viziunea lui constituie oraşul într-o mică lume, ca o matrioşcă. Învelişurile sale, revelând compoziţia urbană complexă, prezintă constant surprize pentru locuitor şi îi imprimă acestuia o dinamică specială în parcurs. Acest spaţiu trebuie să fie în acelaşi timp imprevizibil şi divers, deziderat împlinit prin dezvoltare organică, adaptare la pantele terenurilor, la condiţie de însorire şi climă. Ne simţim mai bine dacă privirea nu se pierde la infint. Imaginea oraşelor americane deşertice, din Nevada, cu nemărginirea pustie în jur are ceva deconcertant şi tulburător. Acest tip de peisaj urban dezolant e folosit cu măiestrie de Goran Dukic în filmul „Wristcutters: A Love Story” pentru a ilustra metaforic Infernul.

Totuşi, aplicarea modelului culturalist prezintă o serie de dificultăţi în plierea pe realitatea secolului XXI: un asemenea model, al „drumurilor de măgari” (Le Corbusier), nu se pretează la iureşul modern al transportului în comun sau la pretenţiîle circulaţiei de mare viteză. De asemenea, extinderea oraşului dincolo de graniţele sale îl obligă să se depărteze de formele de relief care îi dau farmec şi să ajungă la folosirea unor trasee plate, neinteresante.

În „Utopia”, Thomas Morus prezintă, marcat de un vizionarism impresionant, un model de cetate ideală ce pare a fi o medie între culturalism şi progresism. Casele se desfăşoară în front continuu şi se deschid către natură prin grădini generoase. Competiţii comunitare între proprietarii grădinilor marchează un spirit de comunicare şi relaţionare apropiat de fîlosofia culturalistă. Deşi nu se încadrează la oraşe-grădină, Amaurotonul prezintă un grad de înverzire extrem de accentuat. Planul cetăţii e o clară moştenire a împărţirii romane a oraşelor după cele 2 axe: cardo şi decumanus. Cele patru cvartale rezultate au în centrul lor câte o piaţă înconjurată de diverse tipuri de locuinţe, divizare funcţională care intuieşte apariţia, peste secole, a marilor ansambluri progresiste. Oraşul, care funcţionează după modelul socialist al proprietăţii comune şi împărţirii după nevoi, îşi divizează funcţiunile în clădiri sau zone specifice. Astfel, există clădiri tip pentru alimentaţie publică, precum şi pentru sănătate, spitalele aflându-se în afara cetăţii din raţiuni de igienă. Consideraţii asupra oraşului ideal

Oraşul ideal (OI) trebuie să facă faţă unor solicitări contemporane, prin dezvoltarea sau schimbarea radicală a rezolvărilor sale de astăzi. Cu alte cuvinte, oraşul trebuie să se reinventeze. Iată cîteva puncte pe care le considerăm esenţiale în imaginarea unei astfel de cetăţi:

• Înainte de a fi o sumă de elemente funcţionale, estetice şi simbolice care dau identitate unui loc, oraşul este suma locuitorîlor săi. Cum calitatea oamenîlor care populează un oraş ideal nu face subiectul acestei lucrări (ba chiar considerăm că a gîndi un tip uman unic drept inhabitant al unui oraş face recurs la o serie de precedente întunecate din istoria secolului XX) vom trata doar aspectele obiective ale problemei.
• OI trebuie să abordeze cu maximă responsabîlitae problema fondului construit, conservînd în urma unei atente analize, dar optînd pentru demolare şi reconstrucţie în zone destructurate sau în care ţesutul vechi nu are alte virtuţi în afară de vîrsta respectabîlă.
• OI poate, printr-o atitudine imaginativă, să beneficieze de elementele naturale care îi aparţin sau care îi sunt în proximitate. Observarea atentă a sitului ca prim pas în proiectare poate duce la sporiri ale expresivităţii zonei, ceea ce duce pe cale de consecinţă la o creştere a bunăstării locuitorîlor. Cum dezvoltarea localităţîlor se produce într-un ritm alert, e fără îndoială că elemente naturale aflate la distanţă de oraş vor fi, în cele din urmă, înglobate acestuia.
• OI este un spaţiu unde circulaţiîle vor fi pe cît de diverse, pe atît de bine concepute. Prin pasarele pietonale şi pentru biciclişti s-ar contribui la fluidizarea traficului auto şi la scăderea numărului de accidente de traversare. Bariere verzi bogate (copaci şi plante de diferite înălţimi) ar putea face din mersul pe trotuar, aprope de carosabîl, o experienţă suportabîlă, dacă nu chiar plăcută. Într-o viziune mai îndepărtată, circulaţia auto ar fi complet izolată de cea pietonală, fie prin îngropare, fie prin elevarea unor pasarele auto.
• OI va maximiza orice spaţiu verde existent şi chiar va crea noi zone vegetale, prin sisteme de supraetajare a grădinîlor. Un arc istoric se poate stabîli între Babîlon şi orice oraş „eco” al viitorului. Parcurîle existente vor fi îmbogăţite dendrologic şi modernizate ca amenajare, un pas important fiind eliminarea restricţiei de călcare a gazonului, ceea ce va antrena utîlizarea întregii suprafeţe a parcului, nu doar a aleîlor asfaltate.
• Oraşele vor fi obligate să facă alegeri strategice pentru orientarea lor economică. Economiile locale şi regionale vor fi din ce în ce mai mult interconectate cu economiîle altor regiuni, atât la nivelul naţional, cât şi la cel internaţional, ceea ce va duce la un schimb fertîl de infomaţie şi cultură între diversele zone.
• Funcţie de rolurîle pe care le pot juca în raport cu celelalte, oraşele vor stabîli reţele: de sinergie, pentru cooperare, de complementaritate, pentru schimb între specialităţi diferite, sau de notorietate pentru polarizarea interesului străinîlor, în special în zona cultural-turistică.
• OI va practica o campanie inteligentă de management al deşeurîlor şi de reciclarea acestora, ceea ce îl va transforma într-un sistem coerent şi autosuficient, cu importante economii de energie datorate acestei reciclări.
• OI va avea o viaţa culturală diversă, care să se adreseze tuturor vîrstelor, dar mai ales să suscite interesul tinerîlor. Pentru aceasta, trebuie ca arta să iasă în strada şi să invite la participare şi interacţiune, prin mecanisme specifice: happening-uri, concerte, performance arts, întreceri artistice si sportive, etc. Municipalitatea oraşului ideal încurajează şi sprijină activ asemenea manifestări care aduc un plus de imagine şi de interes asupra urbei.
• OI va fi recognoscibîl, atît prin iconuri şi simboluri locale arhitecturale/urbanistice, cît şi prin atmosfera identitară specială pe care o va degaja. Ajutat de brandul (auto)creat, oraşul va fi un factor de coagulare socială şi un actor important pe scena schimbului informaţional.

Urbaniştii cu discernămînt trebuie să se pazească de iluzia progresistă cât şi de nostalgia naturalistă în formele lor pure, reducţioniste, şi să facă efortul unor sinteze armonioase, în care funcţionalul să poată respira iar ţesutul vechi să nu rămână în paragină, ci să salute îmbunătăţirile tehnologice. Urbanismul e capabil să readucă oraşul contemporan în linia de simpatie a locuitorilor săi, cu condiţia sǎ aibǎ în vedere o scrutare atentǎ a nevoilor oamenilor urmând ca, după o atentǎ şi empaticǎ înţelegere a dezideratelor acestora, sǎ punǎ bazele unor oraşe care sǎ „nu reprime sau slăbeasca facultǎţile umane, ci sǎ le dezvolte şi sǎ le potenţeze” (Ildefons Cerda).

• Francoise Choay – Urbanismul, utopii şi realităţi, Ed. Paideia 2002
• Thomas Morus – Utopia, Ed. Mondero, 2003
• Ana-Maria Zahariade – Modelele ideologice: esenţa critică şi trăsăturile generale
• Noua carta de la Atena, 2003