TERAPIE URBANĂ PENTRU BUCUREŞTI - Strada Plantelor

Mi-am ales cuvântul terapie, într-un exerciţiu de diagnosticare al relaţiei interes public- privat intr-o anumita zona din Bucuresti. Am ales ca si studiu de caz specific Strada Plantelor, fiind in proximitate de centrul Bucurestiului si incadrand caracteristici generale, care definesc multe zone din oras.

Reperul meu cognitiv este biblioteca institutului New Europe College, ascuns într-un ţesut tradiţional difuz, cu reţea stradală, parcelar construit peste medie şi caracter rezidenţial. Această stradă intră într-un câmp de tranziţie între alte tipuri de ţesuturi, de la zone sărace, la burghezie de început de secol, la patchwork semicentral (zona Armenească, B-dul Carol, Rosetti). Caracterul cu preponderenţă rezidenţial, are punctual, reconversii funcţionale: cultural, comercial, sedii cu birouri, iar central, un parc echipat ca spaţiu de joacă.

Aparent un organism static, Strada Plantelor este un spaţiu de camuflaj: camuflaj pentru sărăcie, activităţi semi-legale, proprietari bizari (actori cu vizite nocturne greu vizibile din cauza mesh-ului de iederă), oameni „bioteoreticoşi”. Sub acest camuflaj, convulsionează un organism mobil, în transformare şi expansiune, în care acţionează un câmp de forţe sociale, politice, economice, culturale şi de mişcare, şi care nu poate fi rezolvat printr-un desen de planşetă.

Strada Plantelor este şi public şi privat într-un compromis: consum maxim, degradare, indiferenţa investitorilor. Este un spaţiu mnemonic, după cum considera şi Freud, care aminteşte de un timp istoric, de un „lifestyle” semicopiat după Occidentul de început de secol, de o linişte de dinaintea automobilului, de o stradă la anumite ore parcă nelocuită; de o insulă în urban, parcă fără legătură cu pulsul oraşului.

Strada Plantelor este un pacient vulnerabil, cu consistenţă istorică, lipsit de consistenţa materiei, o compoziţie de carton. Iar paradoxul funcţionează: zonă protejată, dar compromisă chiar după instituirea de reguli.Trebuie acţionat cu gesturi reţinute şi punctuale, dar gândite într-o strategie durabilă.

Gestul urbanistic poate fi în înţelegerea contemporană reţinut sau amplu. Calitatea urbanismului posibil şi reţinut în gestică este utilizarea unei imagini de ansamblu, în care se acţionează local şi gradual. Nu mă refer aici la urbanism tip „guerilla gardening” din Londra (2009) sau alte forme artistice şi efemere de acţiune asupra oraşului.

M-am gândit la câteva cazuri de studiu importante, prezentate de Institutul CCCB, la Barcelona, în expoziţia „In favour of public space”, proiecte contemporane deja aplicate pe malul extins al Barcelonei, etc. În aceste cazuri, strategiile sunt interdisciplinare, utilizează urbanism participativ, analiza a ceea ce a însemnat weak urbanism (urbanism slab), spaţiu conjunctural şi spaţiu organizat, simbol, compromis social în proiectarea de urbanism (construcţie şi demolare, mutarea populaţiei pentru a face loc unui spaţiu coerent şi uniform, caz real Barcelona).

John Galbraith a lansat o teorie care se refera direct la interesul public privat in mod general, care transcede si in arhitectura si urbanism. El sustine ca se va ajunge la o medie intre cele doua, se vor confunda, nedeosebind interesele unui anumit individ de interesele grupului. Înţelegând varietatea socială, culturală, politică şi economică a unui oraş, dar mai ales identitatea sa şi imaginea sa posibilă de viitor, apare şi metoda de lucru particularizată. În funcţie de tipologiile de ţesut urban, în cazul unui ţesut difuz precum cel din zona Plantelor, de exemplu, un patchwork şi un mixaj policentric, interdisciplinaritatea în proiectarea de urbanism poate soluţiona local, punctual (dar într-o viziune de ansamblu) probleme pe termen lung. Nu doar studii sau statistici sociale (de exemplu), dar şi participare şi implicarea locuitorilor săi. Negocierea şi compromisul pot fi aduse la un nivel de armonie doar prin implicare interactivă, interdisciplinară şi interdependentă. Altfel, cel mai uzual mod de lucru este prin impunere.

Deşi procesul are diferite intensităţi, aceste mici gesturi de urbanism posibil acţionează terapeutic. Cum? Urbanismul terapeutic pentru Strada Plantelor se poate manifesta prin: implicarea locuitorilor în desenarea efectivă, tip performance, a preferinţelor lor pentru o soluţionarea unei anumite zone, urmărirea evoluţiei utilizării unor spaţii (ocolişuri, preferinţe, lipsa de siguranţă), propunerea activă, atenţia la identitatea locului, caracteristicile şi importanţa sa – şi în final, terapia se face prin rezolvarea graduală, construirea de elemente de ajutor, revigorarea şi repunerea „în circulaţie” a anumitor spaţii. Astfel identificarea mnemonică, reinstaurată prin tratamentul terapeutic al ţesutului, s-ar putea armoniza coerent cu revigorarea relaţiei public-privat, calitatea restaurărilor şi legitimitatea funcţiunilor publice.

Dar, până atunci, Strada Plantelor rămâne un reper pentru nostalgici, o mumie fragilă pe care se citesc, fosilizate, istoriile unor mici vieţi.

• THERAULAZ, Guy - „ Swarm Intelligence : From Natural to Artificial Systems”, ed. Oxford University Press, New York, 1999.
• CHOAY, Francoise - „Urbanismul.Utopii si realitati.”, ed. Paideia & Simetria, Bucuresti, 2002.
• KOOLHAAS, Rem – „Content ”, ed. Taschen, Paris, 2005, pag.162-171 – articolul „Junk space”
• GALBRAITH, John - “The new state”, 1967