Adolf Loos, Arhitectură (1910)

Îmi daţi voie să vă conduc pe malul unui lac de munte ?

Cerul este albastru, apa este verde şi totul se află într-o pace adâncă. Munţii şi norii se oglindesc în lac, iar casele, curţile şi capelele, de asemenea. Stau aici ca şi cum nu ar fi construite de mâna omului. Ca şi cum ar fi ieşit din ateliere divine, asemenea munţilor şi copacilor, norilor şi cerului albastru. Şi totul respiră frumuseţe şi linişte… Dar ce-i aici ? O notă falsă în această pace. Ca un zgomot care nu este necesar. Printre casele ţăranilor se află o vilă. Opera unui arhitect bun sau slab ? Nu ştiu. Ştiu doar că pacea, liniştea şi frumuseţea au dispărut. Şi astfel întreb : Cum e posibil ca oricare dintre arhitecţi, fie el slab sau bun, să profaneze lacul?

Ţăranul nu face aşa ceva. Nici inginerul care construieşte o cale ferată pe marginea lacului sau care brăzdează adânc oglinda lacului cu vaporul său. Ei creează în alt mod. Ţăranul a trasat pe pajiştea verde locul pe care să fie ridicată noua casă şi a săpat pământul pentru fundaţii. Acum apare zidarul. Dacă există în apropiere pământ argilos, atunci se află şi o cărămidărie, care face cărămizi. Dacă nu, este bună şi piatra de pe maluri. Şi, în timp ce zidarul așează cărămidă peste cărămidă, piatră peste piatră, dulgherul a şi ocupat locul alăturat. Loviturile de topor sună vesel. El face acoperişul. Ce fel de acoperiş ? Unul frumos sau unul urât ? El nu ştie. Acoperişul.

Şi apoi tâmplarul ia dimensiunile pentru uşi şi ferestre şi apar toţi ceilalţi şi măsoară şi merg în atelierele lor şi lucrează. Şi apoi ţăranul amestecă bine varul într-un ciubăr mare şi vopseşte casa în alb. Bidineaua o pune însă bine, pentru că de Paşti şi pe parcursul anului va fi din nou folosită.

El a vrut să construiască o casă pentru el şi pentru ai săi şi pentru vitele sale şi acest lucru i-a reuşit. La fel cum i-a reuşit vecinului sau strămoşului său. Cum reuşeşte oricărui animal care se lasă călăuzit de instinctele sale. Este frumoasă casa? Da, la fel de frumoasă precum trandafirul sau ciulinul, calul sau vaca.

Şi întreb din nou : De ce arhitectul, fie bun, fie slab, pângărește lacul ? Arhitectul aproape că nu are cultură, ca oricare alt citadin. Lui îi lipseşte siguranţa ţăranului, care posedă cultură. Citadinul este un dezrădăcinat. Eu numesc cultură acel echilibru dintre interiorul şi exteriorul omului, ce conferă, numai el singur, o gândire şi o acţiune raţionale. In continuare voi ţine un discurs. De ce au papuaşii o cultură şi germanii nu ?

Istoria omenirii nu a consemnat până acum o perioadă a lipsei de cultură. Crearea acestei perioade i-a fost rezervată citadinului, în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Până atunci, dezvoltarea culturii noastre s-a desfăşurat în ritm frumos şi uniform. Se dădea ascultare prezentului şi nu se privea nici înainte, nici înapoi.

Dar au apărut profeţi falşi. Ei au spus : Cât de urâtă şi lipsită de bucurie este viaţa noastră. Şi au adunat la un loc totul, din toate culturile, așezându-le în muzee, şi au spus : Vedeţi, aceasta înseamnă frumuseţea. Voi aţi trăit într-o urâțenie deplorabilă. Atunci au apărut obiectele casnice, prevăzute, precum casele, cu coloane şi cornişe ; atunci au apărut catifelele şi mătăsurile. Atunci au apărut, înainte de toate, ornamentele. Şi pentru că meşteşugarul, deoarece era un om modern şi cultivat, nu a fost în stare să deseneze ornamente, s-au înfiinţat şcoli în care oameni sănătoşi, tineri, au fost siliţi să înveţe.

Nu era nimeni, pe vremea aceea, care să fi spus oamenilor : Gândiți-vă, totuşi, drumul culturii este un drum de la ornament la lipsa de ornament. Evoluţia culturii este sinonimă cu îndepărtarea ornamentului de pe bunul de larg consum. …

Nu mai cunoaştem tehnicile vechi ? Slavă Domnului ! Le-am înlocuit cu sunetele divine ale lui Beethoven. Templele noastre nu mai sunt zugrăvite ca Partenonul, în albastru, roşu, verde şi alb. Nu, noi am învăţat să percepem frumuseţea pietrei goale. Dar, pe vremea aceea — după cum am spus — nu s-a găsit nimeni, şi duşmanii culturii noastre şi lăudătorii vechilor culturi au avut o treabă uşoară. Peste toate plutea o neînţelegere. Au înţeles greşit epocile trecute. Deoarece au fost păstrate numai acele obiecte care, datorită decoraţiei inutile, se pretau prea puţin la întrebuinţare şi, astfel, nu s-au uzat, la noi ajungând numai lucrurile împodobite şi, astfel, s-a presupus că odinioară nu ar îi existat decât lucruri ornamentate. În afară de aceasta, lucrurile, prin ornamentele lor, puteau fi uşor determinate, din punctul de vedere al vechimii şi provenienţei lor, şi catalogarea era una din plăcerile cele mai mari ale acelui timp blestemat.

Dar meşteşugarul nu a putut intra în horă. El trebuia să fie în stare să inventeze şi să facă din nou, într-o singură zi, tot ceea ce a fost făcut timp de milenii, de către toate popoarele. Aceste obiecte erau, în momentul respectiv, expresia culturii lor şi au fost executate de meşteri aşa cum ţăranul îşi construieşte casa. Meşterul de astăzi poate lucra ca şi acela din toate timpurile. Dar contemporanul lui Goethe nu mai putea face ornamente. Atunci au fost aduşi cei deformaţi şi au fost numiţi tutorii meşterului.

Meşterul zidar, meşterul constructor au primit câte un tutore. Constructorul nu putea construi decât case : în stilul vremii sale. Dar acela care ştie să construiască în oricare stil din trecut, şi tocmai prin aceasta este un produs al epocii lui, dezrădăcinatul şi deformatul a devenit stăpânitorul, el, arhitectul. Meşteşugarul nu se putea interesa prea mult de cărţi. Arhitectul a extras totul din cărţi. O literatură uriaşă i-a furnizat tot ce merita să fie ştiut.

Nu se bănuieşte cât de dăunător a acţionat această sumedenie de publicaţii iscusite asupra culturii noastre citadine, cum a împiedicat orice introspecţie. Fie că arhitectul şi-a întipărit în aşa fel formele încât a putut să le deseneze din memorie, fie că trebuia să aibă modelul înaintea ochilor în timpul „creaţiei sale artistice“, s-a ajuns la acelaşi rezultat. Efectul a fost întotdeauna acelaşi. A fost întotdeauna o calamitate. Şi această calamitate a crescut la infinit. Fiecare intenţiona să-şi vadă realizările imortalizate în noi publicaţii şi, astfel, un mare număr de publicaţii de arhitectură a ieşit în întâmpinarea nevoii de vanitate a arhitecţilor. Şi aşa s-a continuat până astăzi.

Dar arhitectul l-a dat la o parte pe meşterul constructor şi dintr-un alt motiv. El a învăţat să deseneze şi, deoarece nu a învăţat nimic altceva, se pricepea s-o facă. Meşterul nu ştie acest lucru. Mâna lui a devenit greoaie. Contururile, la meşterii vechi, sunt greoaie, orice ucenic constructor ştie să deseneze mai bine. Şi cel mai bine o ştie aşa-numitul artist dibaci, acel om căutat de toate birourile de arhitectură şi plătit cu bani grei !

Arta construcţiei a coborât, datorită arhitectului, la nivel de artă grafică. Nu cel care ştie să construiască cel mai bine primeşte cele mai numeroase comenzi, ci acela ale cărui lucrări se prezintă cel mai bine pe hârtie. Şi aceste două lucruri se află la antipozi. Dacă se așează artele pe un rând şi se începe cu grafica, atunci descoperim că de la ea se trece la pictură. De la aceasta, prin sculptura colorată, la plastică, de la plastică la arhitectură. Grafica şi arhitectura sunt începutul şi sfârșitul aceluiaşi rând.

Cel mai bun desenator poate fi un slab arhitect, cel mai bun arhitect poate fi un slab desenator. Încă de la alegerea profesiunii de arhitect.se cere talent pentru arta grafică, întreaga noastră arhitectură nouă este concepută la. planşetă şi desenele care iau astfel naştere sunt reprezentate plastic, asemănător modului în care se așează tablourile în panoptic. Pentru maeştrii vechi, desenul nu a fost, însă, decât un mijloc de a se face înţeleşi de către meşteşugarul executant. Aşa cum poetul trebuie să se facă înţeles prin scriere. Dar noi nu suntem încă atât de lipsiţi. de cultură, încât să învăţăm un copilandru arta versificaţiei dându-i lecţii de caligrafie.

În prezent, lucrul acesta este bine cunoscut : fiecare operă de artă îşi are legi interne atât de riguroase, încât nu poate apărea decât într-o formă unică. Un roman din care ar putea rezulta o piesă de teatru bună este slab, atât ca roman, cât şi ca piesă de teatru. Un caz mult mai grav este acela în care două arte diferite, chiar dacă prezintă şi puncte de interferenţă, pot fi confundate. Un tablou care este bun pentru aranjarea pe panoptic este un tablou prost. Tirolezul de salon poate fi văzut în tablourile lui Castan, nu însă şi într-un răsărit de soare de Monet sau într-o gravură de Whistler. Îngrozitor ar fi însă dacă un asemenea proiect de arhitectură, care este în sine o operă de artă grafică — şi există adevăraţi graficieni printre arhitecţi —, ar fi executat în piatră, fier şi sticlă. Pentru că însemnul construcţiei autentice este că în plan rămâne inexpresivă. Dacă aş putea şterge din conştiinţa contemporanilor acel eveniment arhitectural extraordinar care este palatul Pitii şi, desenat de către cel mai bun desenator, să fie înmânat sub formă de proiect de concurs, juriul care distribuie premiile m-ar încuia la casa de nebuni.

Astăzi însă domneşte artistul îndemânatic. Formele nu mai sunt create de unelte manuale, ci de creion. Din profilarea unei construcţii, din modul ei de ornamentaţie, privitorul poate afla dacă arhitectul lucrează cu creionul numărul 1 sau numărul 5. Şi ce pustiire înfiorătoare a gustului are compasul pe conştiinţă ! Desenul cu trăgătorul a produs epidemia de pătrate. Nici o ramă de fereastră, nici o placă de marmură nu rămân nedesenate la scara 1 : 100, iar zidarul şi pietrarul trebuie să descifreze prostia grafică, cu sudoarea frunţii. Dacă artistului i-a venit, întâmplător, tuş în trăgător, atunci va fi ocupat şi aurarul.

Însă eu spun : O clădire adevărată nu produce nici o impresie în reprezentarea realizată în plan. Este cea mai mare mândrie a mea faptul că spaţiile interioare pe care le-am creat sunt total lipsite de efect, în fotografie, că ocupanţii interioarelor mele nu-şi recunosc propria locuinţă, în fotografie, exact aşa cum proprietarul unui tablou de Monet nu şi-ar recunoaşte opera la Castan. Trebuie să renunţ la cinstea de a fi tipărit în diferite reviste de arhitectură. Potolirea vanităţii îmi este refuzată.

Şi, astfel, modul meu de a acţiona probabil că este lipsit de eficienţă. Nu se cunoaşte nimic creat de mine. Dar aici se arată forţa ideilor şi corectitudinea învăţăturilor mele. Eu, cel netipărit, eu, căruia nu i se cunoaşte activitatea, eu sunt singurul, dintre mii de oameni, care posedă o influenţă reală.

A doua jumătate a secolului al XX-lea vuia de strigătul celor lipsiţi de cultură : Noi nu avem un stil arhitectural ! Cât de fals, cât de greşit ! Tocmai această epocă avea un stil mai puternic accentuat, un stil mai clar diferenţiat decât oricare, epocă anterioară ; a fost o schimbare fără precedent în istoria culturii. Dar pentru că falşii profeţi nu puteau recunoaşte un produs decât după diversele forme de ornament, ornamentul a devenit fetişul lor, şi ne-au oferit acest avorton, denumindu-l „stil“. Stil adevărat am mai avut, dar nu am avut ornament.

Dacă am scoate ornamentele de pe casele vechi şi noi, încât să rămână doar zidurile goale, ar fi, într-adevăr, greu să diferenţiezi casa secolului al XV-lea de casa secolului al XVII-lea. Dar casele secolului al XX-lea le-ar identifica orice profan, la prima vedere. Noi nu avem nici un ornament şi ei se plângeau că nu am avea stil. Şi au copiat ornamentele trecutului până li s-a părut şi lor ridicol, şi pentru că astfel nu se mai putea continua, au inventat noi ornamente, adică decăzuseră cultural atât de mult, încât erau în stare de aşa ceva. Şi acum se bucură că ar fi descoperit stilul secolului XX.

Dar acesta nu este stilul secolului XX. Există chiar multe lucruri care arată stilul secolului XX, în formă pură. Sunt acele lucruri ai căror producători nu i-au avut pe deformaţi drept tutori. Asemenea producători sunt, în primul rând, croitorii, cizmarii, pietrarii şi şelarii, fabricanţii de căruţe, producătorii de instrumente şi toţi aceia care au scăpat de dezrădăcinarea generală, tocmai pentru că meşteşugul lor nu li s-a părut suficient de nobil celor lipsiţi de cultură spre a-i face părtaşi la reformele lor. Ce noroc ! Din aceste resturi pe care mi le-au lăsat arhitecţii am putut reconstitui, în urmă cu doisprezece ani, tâmplăria modernă, acea artă pe care am avea-o dacă arhitecţii nu şi-ar fi vârât niciodată nasul în atelierele de tâmplărie. Pentru că nu m-am apropiat de acest rol de reformator ca un artist, creând liber, lăsând frâu liber fanteziei. Cam în felul acesta se vorbeşte în cercurile de artişti. Nu. Ci, sfios ca un ucenic m-am dus la ateliere. Mă uitam cu veneraţie la omul cu şorţ albastru şi îl rugam : lasă-mă să devin părtaşul secretului tău! Căci, ascuns cu rușine de privirile arhitecţilor, se mai afla câte ceva din tradiţia de atelier. Şi, când mi-au citit gândul, când au văzut că nu sunt unul dintre aceia care vor să mutileze lemnul lor pe baza fanteziilor de pe planşetă, când au văzut că nu vreau să profanez culoarea nobilă a mult veneratului lor material, cu baiţ verde sau violet, atunci au ieşit la suprafaţă conştiinţa lor mândră de meşteşugari şi tradiţia lor, păstrată cu grijă, iar ura faţă de asupritorii lor a răbufnit. Şi am descoperit tapetul modern panotat, care ascunde rezervorul de apă al vechiul wc, am descoperit soluţia modernă de rezolvare a colţului, la casetele în care erau păstrate tacâmurile de argint, am descoperit broasca şi ferecăturile, la cel care face geamantane şi piane.

Am descoperit ceea ce era mai important: că stilul anului 1900 se deosebeşte de stilul anului 1800 tot atât cât se deosebeşte fracul anului 1900 de fracul anului 1800. Acest lucru nu înseamnă prea mult. Unul era din material albastru şi avea nasturi aurii, celălalt este din material negru şi are nasturi negri. Fracul negru este în stilul timpului nostru. Nimeni nu poate contesta acest lucru. Deformaţii, în trufia lor, au trecut pe lângă reformarea vestimentaţiei noastre. Ei erau în fond, cu toţii, bărbaţi serioşi, care au considerat că nu e de demnitatea lor să se îndeletnicească cu asemenea lucruri. Şi astfel vestimentaţia noastră a rămas în stilul epocii sale. Omului serios, onorabil, nu i se potrivea decât inventarea de ornamente.

Când mi-a revenit, în sfârșit, sarcina de a construi o casă, mi-am spus : Casa şi-a putut modifica aspectul exterior cel mult cât fracul. Deci nu mult. Şi am văzut cum construcţiile vechi s-au eliberat de ornament, de la secol la secol, de la an la an. De aceea a trebuit să înnod firul acolo unde a fost rupt lanţul dezvoltării.

Ştiam un lucru : pentru a rămâne pe linia evoluţiei trebuia să devin, în mod substanţial, mai simplu. Trebuia să înlocuiesc nasturii aurii cu alţii negri. Casa nu trebuie să iasă în evidenţă cu orice preţ. Nu am scris eu cândva fraza : îmbrăcat modern este acela care este cel mai puţin ostentativ. Acest lucru suna ca un paradox. Dar s-au găsit oameni cuminţi care l-au strâns cu grijă, ca, de altfel, multe alte paradoxuri ale mele, şi le-au publicat din nou. Aceasta se întâmpla atât de des încât, în final, oamenii le-au luat drept adevăruri. Totuşi, în ceea ce priveşte lipsa de ostentaţie, nu am luat ceva în calcul. Şi anume că ceea ce era valabil pentru vestimentaţie nu era valabil pentru arhitectură. Dimpotrivă, în cazul în care arhitectura ar fi fost lăsată în pace de către deformaţi şi vestimentaţia ar fi fost reformată, în sensul de garderobă de teatru sau în sensul secesionist — asemenea încercări au mai existat —, atunci ar fi fost viceversa.

Multora le-am sădit îndoieli, în cursul ultimelor mele prelegeri, îndoieli care se îndreaptă împotriva comparaţiei pe care o fac între croitorie şi arhitectură. Arhitectura este, totuşi, o artă. De acord, deocamdată de acord.

Dar nu aţi sesizat niciodată până acum concordanţa uimitoare dintre exteriorul omului şi exteriorul caselor ? Nu se potrivea portul miţos cu stilul gotic şi peruca cu barocul ? Dar se mai potrivesc casele noastre de astăzi cu portul nostru ? Ne temem de uniformitate ? Dar vechile construcţii, din cadrul unei epocii şi din cadrul unei ţări, n-au fost şi ele uniforme ? Atât de uniforme încât este posibil să le grupăm în funcţie de stiluri şi ţări, popoare şi oraşe ? Vanitatea iritabilă era străină vechilor maeştri.

Formele au fost determinate de tradiţie. Nu formele au modificat tradiţia. Maeştrii nu au fost în stare să aplice cu fidelitate, în orice împrejurare, forma sigură, consfinţită, tradiţională. Noi sarcini au modificat forma şi, astfel, au fost încălcate vechile reguli şi au luat naştere forme noi. Dar oamenii vremii erau de acord cu arhitectura timpului lor. Casa nou creată plăcea tuturor. Astăzi, majoritatea caselor place numai la două persoane : proprietarului construcţiei şi arhitectului.

Casa trebuie să placă tuturor. Spre deosebire de opera de artă, care nu trebuie să placă nimănui. Opera de artă este o chestiune personală a artistului. Casa nu este. Opera de artă este scoasă în lume fără să fie nevoie de ea. Casa satisface o necesitate. Opera de artă este de sine stătătoare, casa este un bun al fiecăruia. Opera de artă vrea să-i scoată pe oameni din comoditatea lor. Casa trebuie să fie în slujba confortului. Opera de artă este revoluţionară, casa este conservatoare. Opera de artă indică omenirii drumuri noi şi gândește la viitor. Casa, dimpotrivă, gândește la prezent. Omul iubeşte tot ceea ce serveşte comodităţile lui. El urăşte tot ceea ce vrea să-l smulgă din poziţia sigură pe care a dobândit-o. Şi, astfel, iubeşte casa şi urăşte arta.

În acest fel, casa nu ar avea nimic comun cu arta, şi arhitectura nu ar trebui subordonată artelor. Aşa este. Numai o foarte mică parte din arhitectură aparţine artei : monumentul funerar şi monumentul în general. Restul, tot ce serveşte unui scop, trebuie exclus din domeniul artei.

Abia când va fi depăşită neînţelegerea grosolană că arta este ceva ce poate fi subordonat unui scop, abia atunci va dispărea sloganul mincinos „artă aplicată“ din tezaurul de cuvinte al popoarelor, abia atunci vom avea arhitectura timpului nostru. Artistul nu trebuie să fie decât în serviciul său, arhitectul în al obştii.

Dar amestecarea artei cu meşteşugul a dăunat amândurora, a produs o pagubă incomensurabilă omenirii. Omenirea nu mai ştie, în acest fel, ce este arta. Cu o mânie absurdă îl urmăreşte pe artist şi zădărniceşte astfel crearea operei de artă. Omenirea comite, oră de oră, păcatul imens, care nu poate fi iertat, păcatul împotriva spiritului. Crima şi jaful, toate pot fi iertate. Dar multele Simfonii a IX-a pe care le-a împiedicat omenirea, prin urmărirea oarbă a artistului, prin simplul păcat al neglijenţei, nu, acestea nu-i vor fi iertate !

Omenirea nu mai ştie ce înseamnă artă. „Arta în slujba negustorului“ s-a intitulat, de curând, o expoziţie la Munchen şi nu s-a găsit nici o mână care să şteargă cuvântul obraznic. Şi nimeni nu râde de frumoasa expresie „artă aplicată“. Dar pentru cine ştie că arta ne este dată pentru a-i conduce pe oameni tot mai departe şi tot mai sus, acela percepe îmbinarea dintre un scop material cu arta ca o profanare a spiritului. Oamenii nu-l lasă pe artist în voia lui, pentru că nu au respect faţă de el, iar meşteşugul nu se poate dezvolta liber, împovărat fiind de poverile cerinţelor ideale. Artistul nu trebuie să aibă de partea sa pe majoritatea celor în viaţă. Împărăţia lui este viitorul.

Deoarece există clădiri cu gust şi clădiri lipsite de gust, oamenii presupun că primele sunt datorate artiştilor, celelalte amatorilor. Dar a construi cu gust nu este încă un merit, aşa cum nu este un merit să nu bagi cuţitul în gură sau să te speli pe dinţi dimineaţa. Aici se face confuzia între artă şi cultură.

Cine îmi poate mie demonstra existenţa unei lipse de gust în epocile trecute, aşadar în timpurile cultivate ? Casele celui mai mărunt meşter zidar dintr-un oraş de provincie aveau gust. Desigur, au existat meşteri mici şi mari. Meşterilor mari le-au fost rezervate lucrările mari. Meşterii mari aveau, datorită culturii lor deosebite, un contact mai strâns decât ceilalţi cu spiritul lumii.

Arhitectura trezeşte în om stări de spirit. Misiunea arhitectului este, prin urmare, să precizeze aceste stări. Camera trebuie să arate plăcut, casa confortabil. Clădirea tribunalului trebuie să apară viciului ascuns drept o înfăţişare ameninţătoare. Clădirea băncii trebuie să spună : aici, banii tăi sunt păstraţi bine şi sigur de oameni de încredere. Arhitectul poate obţine acest lucru numai atunci când porneşte de la acele clădiri care au stârnit, până acum, în oameni senzaţia respectivă. La chinezi culoarea de doliu este albul, la noi este negrul. Constructorilor noştri le-ar fi astfel imposibil să insufle o senzaţie de veselie folosind negrul. Dacă găsim, în pădure, o denivelare lungă de şase picioare şi lată de trei picioare, ridicată în formă de movilă, atunci devenim serioşi şi ceva ne spune : Aici se află îngropat cineva. Aceasta înseamnă arhitectură.

Cultura noastră se întemeiază pe ştiinţa măreaţă a antichităţii clasice. Tehnica gândirii şi simţirii noastre am preluat-o de la romani. De la romani avem simţul nostru social şi cultivarea sufletului. Nu este o întâmplare că romanii nu au fost în stare să inventeze o nouă ordonare a coloanelor, un nou ornament. Erau mult prea avansaţi pentru acest lucru. Ei au preluat toate acestea de la greci şi le-au adaptat scopurilor lor. Grecii au fost individualişti. Fiecare construcţie trebuia să aibă propria profilatură, propria ornamentaţie, romanii însă gândeau social. Grecii abia reuşeau să-şi administreze oraşele, romanii dominau globul pământesc. Grecii şi-au irosit forţa de inovaţie în orânduirea coloanelor, romanii au folosit-o în plan, în proiecţii orizontale. Iar cel ce poate rezolva marile planuri, acela nu se gândește la noi profilaturi.

De când omenirea percepe măreţia antichităţii clasice, un gând comun îi leagă pe marii arhitecţi. Ei gândesc : aşa cum construiesc eu ar fi construit şi vechii romani. Noi ştim că nu au dreptate. Timpul, locul, scopul şi clima, mediul le încurcă socotelile. Dar ori de câte ori arta construcţiei se îndepărtează de măreţul ei model, prin decoratori, în preajmă se află marele constructor, care îi conduce din nou la antichitate.

Fischer von Erlach, în sud, Schlüter, în nord, au fost, pe drept cuvânt, marii maeştri ai secolului al XV-lea. Şi, în pragul secolului al XIX-lea, a stat Schinkel. Noi l-am uitat. Fie ca lumina acestei covârșitoare personalităţi să pogoare asupra viitoarei noastre generaţii de arhitecţi.