Alvar Aalto, UMANIZAREA ARHITECTURII,1940

Dezvoltarea ideilor funcţionalismului şi întruparea lor în construcţii reprezintă, după cât se pare, fenomenul cel mai stimulator din arhitectura contemporană. Dar, cu toate acestea, se dovedeşte că nu e chiar atât de uşor să defineşti cu precizie funcţia în arhitectură şi, prin urmare, nici noţiunea de „funcţionalism“. „Funcţia“ este utilizarea specifică sau munca îndeplinită sau acţiunea unui obiect. Aşadar „funcţia“ este un lucru sau o mărime care depinde de mai mulţi factori şi, prin urmare, este supusă schimbărilor. Dicţionarele definesc îndrăzneţ noţiunea de „funcţionalism“, ca „adaptare conştientă a formei la scopul utilizării“, în realitate, funcţionalismul are, în acelaşi timp, o sferă mai largă şi mai îngustă faţă de definiţia dată, întrucât el trebuie să conştientizeze şi să ţină seama de ambele sensuri ale „funcţiei“.

Arhitectura este un fenomen sintetic ce cuprinde practic toate sferele activităţii umane. Un obiect de arhitectură poate fi funcţional dintr-un punct de vedere şi nefuncţional, dintr-altul. În ultimul deceniu, arhitectura contemporană a fost funcţională mai ales din punctul de vedere al programelor şi, în primul rând, sub raportul economiei construcţiei.

Este, desigur, necesar să acordăm o atenţie deosebită aspectului economic, căci construirea unei locuinţe bune, pentru oameni, costă foarte scump, comparativ cu satisfacerea altor necesităţi umane. într-adevăr, dacă se recunoaşte că arhitectura înseamnă foarte mult în viaţa omului, atunci primul pas pe calea dezvoltării ei trebuie să-1 constituie organizarea laturii economice. Dar, întrucât arhitectura cuprinde toate sferele vieţii umane, o arhitectură într-adevăr funcţională trebuie să fie funcţională, înainte de toate, din punct de vedere pur uman.

Examinând cu atenţie procesele vieţii umane ne convingem că tehnica nu reprezintă un fenomen autonom, ci serveşte doar ca mijloc ajutător. Funcţionalismul tehnic nu este apt să dea naştere la o arhitectură autentică.

Dacă ar exista posibilitatea de dezvoltare etapizată a arhitecturii, începând cu rezolvarea sarcinilor economice şi tehnice şi abia apoi cuprinzând alte funcţii umane mai complexe, atunci funcţionalismul tehnic ar fi acceptabil. Dar o asemenea posibilitate nu există. Arhitectura nu cuprinde doar sferele activităţii umane, ea trebuie să se dezvolte simultan în toate aceste sfere. Dacă această condiţie nu este respectată vom obţine doar rezultate unilaterale, superficiale.

Termenul de „raţionalism“ se foloseşte în legătură cu arhitectura contemporană aproape tot atât de frecvent ca şi termenul de „funcţionalism“. Arhitectura contemporană este raţionalizată, în general, sub raport tehnic şi aceasta în măsura în care, în vremurile noastre, este raţionalizată însăşi tehnica. Şi, cu toate că perioada pur raţionalistă a arhitecturii contemporane a condus la crearea unor construcţii în care tehnicii i s-a acordat o însemnătate precumpănitoare, iar funcţiile umane au fost insuficient luate în consideraţie, aceasta nu reprezintă un motiv pentru a lua atitudine împotriva raţionalizării arhitecturii în general.

Nu raţionalizarea în sine a fost punctul slab al perioadei de început, acum deja depăşită, a arhitecturii contemporane. Slăbiciunea consta, dimpotrivă, tocmai în faptul că raţionalizarea nu a fost destul de adânc urmărită. Şi, în loc de a se duce lupta cu abordarea raţionalistă, în etapa din urmă a dezvoltării arhitecturii contemporane se fac încercări de transferare a metodelor raţionale din sfera tehnicii în sfera umană, în sfera psihologiei.

Arhitectura contemporană se află, fără îndoială, în acea fază de dezvoltare pentru care este caracteristică tendinţa de dezvoltare a problemelor de ordin uman şi psihologic.

Dar această nouă perioadă nu se opune primei perioade a raţionalizării tehnice. Ea trebuie, mai curând, privită ca o extindere a metodelor raţionale, ca o pătrundere a lor în sferele înrudite şi de graniţă.

În ultimele decenii, arhitectura a fost adeseori comparată cu ştiinţa, au existat încercări de a-i face metodele mai ştiinţifice, au fost şi tentative de a o transforma într-o ştiinţă pură. Dar arhitectura nu e o ştiinţă. Ea reprezintă, ca şi până acum, un proces larg de sinteză, care reuneşte mii de funcţii umane specifice, rămânând, totuşi, arhitectură.

Menirea ei este, ca şi mai înainte, de a aduce lumea materială în armonie cu viaţa omului. Năzuinţa spre o mai mare umanizare a arhitecturii înseamnă îmbunătăţirea arhitecturii, înseamnă a înţelege funcţionalismul într-un sens mai larg decât simplul funcţionalism tehnic. Acest scop poate fi atins doar prin metodele arhitecturii — creând şi combinând diferitele mijloace tehnice, pentru a asigura omului condiţii cât mai armonioase de viaţă.

Metodele arhitecturii se aseamănă uneori cu metodele ştiinţifice, iar procesul de cercetare specific ştiinţei poate fi aplicat şi în arhitectură. Dar, deşi cercetarea în domeniul arhitecturii devine din ce în ce mai sistematică, în esenţă ea nu va deveni niciodată strict analitică, în experimentul de arhitectură vor predomina întotdeauna intuiţia şi arta.

Adeseori oamenii de ştiinţă, străduindu-se, pe parcursul cercetării analitice, să obţină rezultate mai veridice şi evidente, recurg la exagerări voite, la forme accentuate, puternic pronunţate, de exemplu la colorarea bacteriilor. Aceleaşi metode pot fi folosite şi în arhitectură. Am o oarecare experienţă în construcţia de spitale şi am ajuns la concluzia că studierea reacţiilor fizice şi psihice puternice serveşte ca bază bună pentru rezolvarea problemelor ce se ivesc la înălţarea caselor obişnuite. Preponderenţa criteriilor funcţionalismului tehnic a condus, fără îndoială, la faptul că foarte mult din arhitectura noastră este acum cu totul nefuncţional din punct de vedere psihologic sau psihofiziologic. Pentru a afla cum reacţionează omul la unele forme şi construcţii este foarte folositor ca acestea să fie „verificate“ pe indivizi deosebit de sensibili, cum ar fi bolnavii, de exemplu.

Asemenea experienţe s-au întreprins în legătură cu realizarea sanatoriului de tuberculoză din Paimio 1 şi au vizat, în principal, două grupe de factori :

1) senzaţiile omului într-o locuinţă ce-i este destinată ;

2) izolarea unui individ faţă de un grup mare, evitarea constrângerii colectivului.

Cercetarea senzaţiilor individului în locuinţă s-a efectuat în încăperi experimentale şi a privit formele acestora, coloritul, iluminatul natural şi artificial, sistemele de încălzire, izolaţia fonică ş.a. Primul experiment a avut în vedere reacţiile omului într-o stare destul de neplăcută — bolnavul stând culcat. Unul din rezultatele lui concrete a fost hotărârea de a schimba cu totul culoarea încăperii. Diversele experimente au dovedit toate acelaşi lucru — încăperea în care se află un bolnav trebuie să se deosebească de cea obişnuită, de locuit. Această diferenţă se poate exprima astfel : o cameră obişnuită este o cameră pentru un om care îşi duce viaţa în poziţie verticală, un salon de bolnavi este o cameră pentru un om a cărui viaţă este condiţionată de poziţia orizontală, aşa încât coloritul acestei camere, iluminatul ei, sistemul de încălzire ş.a.m.d. trebuie să aibă în vedere această împrejurare.

Funcţionalismul este justificat numai în cazul în care include şi sfera psihologiei. Aceasta este singura cale de umanizare a arhitecturii.