Antonio Sant'Elia, Mesaj (1914)

Problema arhitecturii moderne nu este o problemă de reordonare a liniilor. Nu este vorba de a găsi noi profilaturi, noi ancadramente pentru ferestre şi uşi, de a înlocui coloane, pilaştri, console, cu cariatide, muscoi, broaşte; nu este vorba de a lăsa faţada în cărămidă aparentă sau de a o tencui, sau de a o placa în piatră, nici de a stabili diferenţe formale între clădirea nouă şi cea veche, ci de a crea, din capul locului, o casă nouă, incluzând orice cucerire a ştiinţei şi tehnicii, satisfăcând, cu eleganţă, orice necesitate a obiceiurilor şi a spiritului nostru, călcând în picioare tot ce este grotesc, greoi şi opus nouă (tradiţie, stil, estetică, proporţie), elaborând noi forme, noi linii, o nouă armonie de profile si volume, o arhitectură care să-şi aibă raţiunea de a fi numai în condiţiile speciale ale vieţii moderne şi în corespondentul său, ca valoare estetică, sensibilitatea noastră. Această arhitectură nu poate fi supusă nici unei legi a continuităţii istorice. Trebuie să fie nouă, aşa cum noi sunt starea noastră de spirit şi contingenţele momentului nostru istoric.

Arta de a construi a putut să evolueze în timp şi să treacă de la un stil la altui, păstrând nealterate caracterele generale ale arhitecturii, deoarece în istorie sunt frecvente schimbările de modă, ca şi cele determinate de perindarea convingerilor religioase şi de succesiunea evenimentelor politice ; sunt însă foarte rare acele cauze de schimbare profundă a condiţiilor de mediu, care smulg din balamale şi reînnoiesc, aşa cum au fost descoperirea legilor naturale, perfecţionarea mijloacelor mecanice, folosirea raţională şi ştiinţifică a materialelor.

În viaţa modernă procesul coerent al dezvoltării stilistice se opreşte. Arhitectura se rupe de tradiţie şi o ia, prin forţa lucrurilor, de la început.

Calculul rezistenţei materialelor, utilizarea betonului armat şi a fierului exclud arhitectura, înţeleasă în sensul clasic şi tradiţional al cuvântului. Materialele moderne de construcţie, ca şi cunoştinţele noastre ştiinţifice, nu se potrivesc deloc disciplinei stilurilor istorice şi sunt cauza principală a aspectului grotesc al construcţiilor „la modă“, prin care s-ar dori să se obţină, din supleţea, din zvelteţea superbă a grinzilor şi din fragilitatea betonului armat, curba greoaie a arcului şi înfăţişarea masivă a marmurei.

Marea antiteză dintre lumea modernă şi cea veche e determinată de tot ceea ce nu exista înainte. În viaţa noastră au intrat elemente nici măcar bănuite de cei vechi, s-au creat anumite condiţii materiale şi s-au relevat atitudini ale spiritului care se repercutează în mii de consecinţe : prima dintre toate, fiind formarea unui nou ideal de frumuseţe, neclar şi embrionar încă, dar a cărui fascinaţie este simţită deja de mulţime. Am pierdut sensul monumentalului, al staticului şi ne-am îmbogăţit sensibilitatea cu gustul zvelteții, al practicului, al efemerului şi al vitezei. Simţim că nu mai suntem oamenii catedralelor, ai palatelor şi ai tribunelor pentru discursuri, ci ai marilor hoteluri, ai gărilor, ai străzilor nesfârșite, ai porturilor colosale, ai pieţelor acoperite, ai galeriilor luminate, ai liniilor drepte, ai demolărilor salutare.

Noi trebuie să inventăm şi să reconstruim ex novo oraşul modern, asemănător unui imens şantier tumultuos, viu, mobil, dinamic, în fiecare parte a sa, şi casa modernă, asemănătoare unei maşini gigantice. Ascensoarele nu trebuie ascunse, precum viermii singuratici, în golul scărilor, care, devenite inutile, trebuie abandonate ; ascensoarele trebuie să se caţere, ca şerpi de fier şi de sticlă, pe înălţimea faţadelor.

Casa din ciment, sticlă, fier, fără picturi şi fără sculpturi, bogată doar prin frumuseţea înnăscută a liniilor şi a reliefurilor sale, extraordinar de urâtă în simplitatea ei mecanică, înaltă şi întinsă, atât cât este necesar şi nu cât este prescris de legea municipală, trebuie să se înalţe pe marginea unui abis tumultuos : strada, care nu se va mai aşterne, ca un ştergător de picioare, la nivelul cabinelor de portar, ci va coborî în pământ, pe mai multe nivele, ce vor primi traficul metropolitan şi vor fi unite, pentru legăturile necesare, de pasarele metalice şi de foarte rapide tapis roulants.

Din astfel de motive, afirm că e nevoie să abolim monumentalul, decorativul, că problema arhitecturii moderne trebuie rezolvată nu furând câte ceva, după fotografii din China, Persia şi Japonia, sau cufundându-ne, până la prostie, în regulile lui Vitruviu, ci prin realizări de geniu şi înarmaţi cu o cultură ştiinţifică şi tehnică unică ; afirm că totul trebuie revoluţionat, că trebuie exploatate acoperişurile, utilizat subteranul, redusă importanţa faţadelor, deplasate problemele bunului gust din domeniul micilor profilaturi, al micilor capiteluri, al micilor portaluri în acela, mai amplu, al marilor grupări de mase, al vastelor dispuneri de planuri ; că este timpul să se termine cu arhitectura monumentală funebră, comemorativă ; că arhitectura trebuie să fie ceva mai bun şi mai vital şi că, pentru a obţine acest ceva trebuie remodelată scoarţa lumii, pentru a o reduce, în sfârșit, la rolul de sclavă a oricărei nevoi şi a oricărui capriciu al nostru.

Şi închei în defavoarea :

• Arhitecturii la modă din orice ţară şi de orice fel ;
• Arhitecturii clasice, solemne, hieratice, scenografice, decorative, monumentale, graţioase, plăcute ;
• îmbălsămării, reconstrucţiei, reproducerii monumentelor ;
• Liniilor perpendiculare şi orizontale ; formelor cubice şi piramidale care sunt statice, greoaie, oprimante şi cu totul în afara sensibilităţii noastre celei mai noi ;
• Utilizării materialelor masive, voluminoase, durabile, învechite, costisitoare, care contravin ansamblului culturii şi experienţei tehnice moderne.

Şi afirm :

• Că arhitectura nouă este arhitectura calculului rece, a îndrăznelii temerare şi a simplităţii, arhitectura betonului armat, a fierului, a sticlei, a cartonului, a fibrei textile şi a tuturor acelor surogate de lemn, piatră, cărămidă, care permit obţinerea unui maximum de elasticitate şi de zvelteţe ;
• Că arhitectura adevărată nu este, din această cauză, o combinaţie aridă a practicului şi a utilului, ci rămâne artă, adică sinteză, expresie ;
• Că decoraţia, ca ceva suprapus sau colateral arhitecturii, este o absurditate şi că doar de utilizarea şi de dispunerea materialului, brut sau aparent, sau violent colorat, depinde valoarea decorativă a arhitecturii cu adevărat modernă.

Şi, în sfârșit, afirm că :

• aşa cum anticii s-au inspirat, în artă, din elementele naturii, noi — artificiali, material şi spiritual — trebuie să ne inspirăm din elementele celei mai noi lumi mecanice pe care am creat-o, căreia arhitectura trebuie să-i fie cea mai frumoasă expresie, sinteza cea mai completă, integrarea artistică cea mai eficace.