El Lissitzky, SUPRASTRUCTURA IDEOLOGICĂ, 1930

Prezentăm aici câteva secvenţe ale procesului vieţii, care — născută abia din revoluţie — numără mai puţin de cinci ani. în acest timp, în simţirea şi în conştiinţa noii noastre generaţii de arhitecţi au prins rădăcini cerinţele superioare impuse de revoluţia culturală.

Arhitectului nostru i-a devenit limpede faptul că prin munca sa, el ia parte în calitate de colaborator activ la construirea noii lumi. Pentru noi opera unui artist nu are nici o valoare „în şi pentru sine“, nici un scop în sine, nici o frumuseţe proprie, toate acestea le dobândește doar prin relaţia faţă de comunitate. în crearea oricărei mari opere participarea arhitectului este evidentă, iar participarea comunităţii latentă.

Artistul, cel care creează, nu inovează gratuit. De aceea, prin „reconstrucţie“ înţelegem depăşirea confuzului, a „tainicului“ şi a haoticului. ,în arhitectură, ca şi în întreaga noastră viaţă, năzuim să realizăm o ordine socială, adică să ridicăm instinctivul la nivelul conştiinţei.

Suprastructura ideologică apără şi asigură munca. Drept bază pentru înnoirea care trebuie să fie întreprinsă în arhitectură am menţionat la început reconstrucţia social-economica. Ea este singurul punct clar de plecare, dar ar fi greşit să explicăm relaţiile atât de simplist.

Viaţa, creşterea organică, este un proces dialectic, care susţine simultan un „da“(plus) şi un „nu“ (minus). Tot ceea ce ia fiinţă este o parte a procesului vieţii sociale, este urmarea unor anumite realităţi şi se răsfrânge în continuare asupra intenţiilor care sânt pe cale să apară. Pe baza celor ce au luat naştere se constituie o ideologie, un mod de a concepe, se constituie sensuri şi relaţii care apoi iradiază asupra celor în devenire.

Putem să urmărim aici acest proces dialectic în evoluţia arhitecturii noastre.

1. Distrugerea tradiţionalului. Înăbuşirea producţiei materiale în ţară. Setea de superproducţie. Primele vise de atelier. Se constituie o ideologie cu două cerinţe fundamentale pentru întreaga dezvoltare ulterioară : elementul şi inovaţia. Ca să corespundă timpului nostru, o lucrare trebuie să includă o inovaţie. Epoca noastră reclamă configuraţii care să ia naştere din forme elementare (geometrie). Lupta cu estetica haoticului continuă. Se cere o ordonare conştientizată.

2. Începutul reconstrucţiei. Mai întâi în industrie şi în producţie. Datele concrete reclamă o confruntare. Noua generaţie însă a crescut într-o epocă lipsită de arhitectură, nu are suficientă experienţă, dispune de puţină autoritate şi nu a devenit încă academie. În lupta pentru comenzi în construcţii, ideologia ei s-a îndreptat spre utilitarul primar, spre finalitatea pură. Cuvântul de ordine : „constructivism“, „funcţionalism“. între inginer şi arhitect se pune un semn de egalitate. În ambele cazuri, fie maşină, fie arhitectură, se consideră posibilă soluţia rezultată din aceeaşi formulă algebrică,“ dintr-o formulă în care doar „necunoscuta“ x ar fi de aflat prin aceeaşi metodă. Arhitectului trebuie să-i apară automat rezultatul, precum inginerului. Se consideră necesar doar să se introducă noi construcţii şi materiale de construcţie, sperându-se astfel într-o operă ca rezultat spontan.

3. Prima perioadă de reconstrucţie pretinde concentrarea forţelor din sfera revoluţiei social-economice în vederea adâncirii revoluţiei culturale, în complexul general al unei culturi factorii fizici, psihici şi emoţionali sânt inseparabili. Arta este recunoscută prin calitatea ei de a ordona, de a organiza şi de a activiza conştiinţa prin încărcături de energie emoţională. Arhitectura este considerată o artă călăuzitoare, iar atenţia comunităţii se îndreaptă către ea. Problemele arhitecturii devin probleme ale maselor. Visele de atelier ale începutului îşi pierd caracterul individual şi dobândesc o bază socială solidă. împotriva „utilitariştilor“ se ridică din nou „formaliştii“. Aceştia din urmă afirmă că arhitectura nu este acoperită de conceptul de „muncă inginerească“. A rezolva finalitatea utilitară, a construi un volum care să funcţioneze corect, într-un anumit scop, constituie numai o parte a problemei. Cealaltă parte este aceea de a organiza corect materialul, de a rezolva latura constructivă. O operă de arhitectură se naşte însă numai atunci când întregul devine viu ca idee a spaţiului, ca modelare care să exercite un anumit efect asupra psihicului nostru. Pentru aceasta nu este îndeajuns să fii un om modern, mai curând este necesar ca arhitectul să stăpânească pe deplin mijloacele de expresie ale arhitecturii.

Astfel, aceste trei perioade pot fi şi mai restrâns rezumate :

a) Negarea artei ca o chestiune exclusiv emoţională, individuală, romantic-izolată.

b) Creaţie „obiectivă“, în speranţa tacită că produsul rezultat va fi, în cele din urmă, considerat operă de artă.

c) Crearea conştientă şi consecventă a unei arhitecturi care, pe o bază obiectiv-ştiinţifică prelucrată anterior, să exercite un efect artistic închegat.

Această arhitectură va ridica în mod activ nivelul general de trai.

Aceasta este dialectica devenirii noastre, care ajunge la afirmaţie prin negaţie ; ea a topit fierul vechi şi a recopt oţelul nou.