Erich Mendelsohn, Reflecţii despre arhitectura nouă (1914-1917)

Arhitectura este singura expresie tangibilă a spaţiului care se află la dispoziţia spiritului omenesc.

Arhitectura captează spaţiul, îl închide, devenind ea însăşi spaţiu. Din infinitatea spaţiului universal, care este tridimensional — şi care se află dincolo de puterea de concepere a omului —, arhitectura ne aduce, prin intermediul delimitării sale spaţiale, conceptul de spaţiu închis şi de volum.

Valorile sale sunt cele ale spaţiului şi suprafeţei şi se bazează, în întregime, pe valorile reale ale matematicii. Geometria spaţiului, legea imobilizării şi penetrării spaţiului, a determinării corporale şi a volumului construit include totul : de la cea mai simplă ecuaţie a transformării cubului în sferă până la cea mai sofisticată, rezultat al unor posibile deveniri cosmice.

Calitatea vitală a arhitecturii depinde de captarea senzorială, prin intermediul pipăirii şi al vederii. Această calitate depinde de aglomerarea terestră de volume, de libertatea extraterestră a luminii. Lumina este prima care pune volumul în mişcare, pentru a-1 sublima, apoi, printr-o mişcare supersenzorială de agitare dinamică şi ritmică.

Lumina este prima care delimitează precizia matematică şi exprimă tendinţa conştientă a spaţiului spre libertate, lucru ce reprezintă independenţa şi, în acelaşi timp, legitatea creaţiei arhitecturale.

Din propria sa legitate, arhitectura stabileşte condiţiile care guvernează existenţa volumelor sale : Condiţia dinamică — mişcarea spaţiului —: în scopul vizualizării elementelor sale liniare, prin contururile sale; condiţia ritmică — în scopul vizualizării relaţiei dintre volume, privi intermediul proiecţiei suprafeţelor ; şi condiţia statică — egalizarea mişcării ca reprezentând elemente constructive exprimate prin vederi în plan şi secţiuni.

Arhitectura îşi fixează, periodic, propriile norme, care, în mod instinctiv, percep, compară şi coordonează, norme care, în mod ştiinţific, testează, măsoară, divid şi verifică.

Aceste norme, în virtutea obiectivității lor, proprie detaşării lor fizice şi atitudinii lor absolute, duc la rezolvarea secretelor misterioase, în cadrul unei legităţi şi ordini prestabilite.

Strâns legate de această legitate şi ordine se află extraumanul şi lucrurile ce depăşesc puterea de imaginaţie a omului, lucruri care se autodistrug şi se refac singure, lucruri ce-şi croiesc drum sub pământ şi se înalţă unele deasupra celorlalte, într-o exagerare grotescă, ce porneşte de la construcţiile din cuburi ale copiilor, atingând turnurile zămislite de haos.

Acum este momentul descoperirii unor miracole în materie de măsurători, a unor coincidenţe şi armonii duse la perfecţiune, alături de nenumărate proporţii inspirate; corecţii reciproce şi echilibrări de forţe — principii inerente legii creaţiei, care sunt prezente în obiectul creat, principii transmise şi de artist creaţiei sale. O necesitate profundă cere cu autoritate ca orice creaţie artistică să se supună aceleiaşi legi imuabile a vieţii.

Zidul exterior acţionează asupra universului vizibil : soliditatea sa fizică acţionează asupra caracterului nelimitat al spaţiului. El face parte din legitatea volumului construit, voci în unison ale spaţiului şi ale imperativelor constructive, reprezentând o secţiune dirijată prin spaţiu. Limitările sale logice sunt impuse de clădirea privită în totalitatea sa.

Compoziţia acestui element, în cadrul construcţiei, depinde de legile de desfăşurare a suprafeţelor din spaţiu. Zidul exterior colectează lumina pentru a o dirija să pătrundă nestingherită prin golurile existente în el.

Natura unică a spaţiului arhitectural condiţionează calitatea unică a efectelor sale. Expresia sa finală, definitivă, este independentă de decoraţie sau de finisaje.

Faptul că peretele este robul mijloacelor materiale nu-i frustrează cu nimic valoarea iniţială ; arhitectura cere cu autoritate libertatea de mişcare în spaţiu, pentru a-şi întinde mădularele, ea cere, în mod peremptoriu, libertatea voinţei de a construi, pentru a se putea exprima.

Ea simbolizează o transformare pentru viitor şi apare, prin devenire, un eveniment măreţ, guvernat de legi noi.

Arhitectura este expresia voinţei unei epoci şi a spiritului epocii respective. Ea îşi îngemănează legitatea sa unică cu soarta unei naţiuni.

Unicitatea acţiunii sale generale corespunde răspunderii creaţiei arhitecturale în totalitatea sa, prin remodelarea viziunii, pentru a corespunde realităţii de azi, prin unitatea creaţiei libere, datorată unei obiectivităţi corespunzătoare. Numai o personalitate împlinită, completă în sine, va fi în stare să domine, în egală măsură, atât intuiţia, cât şi capacitatea de calcul.