Frank Lloyd Wright, Arhitectura organică (1910)

Pe marginea drumului ne atrag felurite flori de o culoare neobişnuită, strălucitoare sau de o formă neobişnuit de drăgălaşă ; fascinaţi de ele, acceptăm cu recunoştinţă încântătoarea lor perfecţiune ; totuşi, dorind să descoperim secretul farmecului lor, găsim floarea care, în mod clar, ne captează prima atenţia, fiind, în acelaşi timp, într-o legătură intimă cu textura şi cu forma frunzelor sale. Descoperim o stranie corespondenţă între forma florii şi sistemul dispunerii frunzelor pe tulpina plantei.

În continuare, purcedem a analiza modul de creştere al plantei şi natura rezultantă a structurii sale, ce-şi află direcţia şi forma iniţială în rădăcinile ascunse în pământul cald, menţinut astfel de învelişul protector al carapacei frunzoase.

Această structură începe a se dezvolta de la general la particular, într-un chip extrem de hotărât, ajungând la flori, pentru a proclama, în contururile şi forma acestora, natura structurii pe care se sprijină. Este un lucru organic. Legitatea şi ordinea constituie baza graţiei şi frumuseţii formei finale, desăvârșite.

Frumuseţea florii este expresia condiţiilor fundamentale de linii, volum şi culoare care sunt respectate, floarea existând prin conformarea la aceste precepte, conform unui proiect.

Nu există o modalitate convingătoare prin care să se poată dovedi că frumuseţea este rezultatul acestor condiţii interioare armonioase. Ceea ce ne fascinează, de secole, ca fiind frumos, cunoaşte, prin structura sa, elementele legităţii şi ale ordinii.

Nu este greu de demonstrat că nici o frumuseţe durabilă nu este străină acestor elemente omniprezente, care reprezintă condiţiile existenţei sale. Se va vedea din studiul formelor sau stilurilor pe care omenirea le consideră frumoase că longevitatea cea mai mare o au cele ce respectă, cu precădere, aceste condiţii. Faptul că ceva creşte nu este treaba noastră, deoarece această noţiune de viaţă ne depăşeşte, nefiind, în mod necesar, interesaţi în a o elucida.

Frumuseţea, în esenţa ei, este pentru noi tot atât de misterioasă ca şi viaţa. Toate încercările de a o defini sunt la fel de stupide precum tăierea unei tobe pentru a vedea de unde vine sunetul. Totuşi, putem învăţa din studierea acestor adevăruri legate de formă şi structură, a acestor realităţi ale formei dependente de funcţie, din trăsăturile materiale ale liniilor care determină singularitatea, deoarece acestea reprezintă legi structurale proprii oricărei creşteri naturale.

Şi noi suntem tot produse ale legităţii naturale. Deci, aceste adevăruri sunt în armonie cu esenţa propriei noastre fiinţe, percepute de noi ca fiind pozitive. în mod instinctiv, susţinem că ceea ce este bun, adevărat şi frumos reprezintă, în ultimă instanţă, în mod esenţial, unul şi acelaşi lucru. Ascundem în noi un principiu universal de creştere, de dezvoltare dirijată pentru atingerea unui scop anume. Prin urmare, noi selectăm ca fiind pozitiv tot ceea ce se află în armonie cu această legitate.

Tânjim spre lumină, în sens spiritual, aşa cum planta o face în sens propriu, cu condiţia de a avea o inimă sănătoasă şi să nu fim nişte sofisticaţi prin pregătirea acumulată.

Atunci când remarcăm un lucru ca fiind frumos, acest lucru se datorează faptului că, în mod instinctiv, recunoaştem „corectitudinea“ acestui lucru. Cu alte cuvinte, ne-am dezvăluit nouă înşine o sclipire a ceva esenţial, legat de structura propriei noastre naturi. Artistul face posibilă această revelaţie prin introspecţia sa adâncă. Puterea sa de vizualizare a propriilor concepţii fiind superioară faţă de a noastră, ne stimulează printr-o străfulgerare a adevărului şi, astfel, avem o viziune a armoniilor care ne sunt străine astăzi, dar, care, poate, ni se vor dezvălui mâine.

Întreaga arhitectură care-şi merită acest nume reprezintă o devenire acordată cu simţirea naturală si mijloacele industriale pentru a servi unor necesităţi reale.

Arhitectura nu se poate impune din exterior. Puţin se află dincolo de comuniunea cu spiritul ce-i dă fiinţă şi de înţelegerea idealurilor care au modelat-o pentru a se putea folosi în mod nedreptăţit. Orice încercare de a folosi forme împrumutate din alte vremuri şi condiţii vor avea întotdeauna acelaşi sfârșit ca cel al Renaşterii ducând la alienarea totală de relaţia intimă a vieţii sufleteşti a oamenilor.

Rezultatul nu poate fi decât ceva exterior în mina unor profesori, ceea ce reprezintă numai puţin mai mult decât o simplă mască de circumstanţa, sau un semn al energici temporale pentru cei ale căror vieţi sunt împovărate, dar nu şi exprimate prin această încercare.

Rezultatul reprezintă o pierdere teribilă pentru viaţa, pierdere care nu poate fi compensată de literatura. Clădirile vor rămâne mereu bogăţia cea mai mare a unui mediu uman, bogăţia cea mai capabilă de a produce o reacţie culturala.

Totuşi până în momentul în care oamenii îşi vor regăsi bucuria în arhitectură, ca artă vie, care se poate vedea întipărită pe clădirile tuturor perioadelor cu adevărat mari, arhitectura va rămâne ceva mort. Ea nu va trăi din nou decât dacă vom înceta, total, să respectăm falsele idealuri ale Renaşterii. Arta întregii mişcări renascentiste a fost redusă la un simplu expedient. Oare, ce popor mai poate avea un viitor dacă se mulţumeşte cu aşa ceva? Poate numai un popor de paraziţi care se hrănesc cu grandori trecute şi care sunt pe calc de a f exterminaţi de o rasă barbara dar plina de idealuri, hămesită de realizări arhitecturale in nobila formă da beton.