Frank Lloyd Wright, CASA DE CARTON, 1930

În realitate, toată această descriere, care poate ¡ fi plictisitoare în sine, este menită a arăta fără ocolişuri, eu delimitări clare, cât de timpuriu a existat, chiar aici la noi, un ideal de simplitate, organic transpus în lucrări, care a avut consecinţe istorice. Principalele motivaţii şi indicaţii ar fi următoarele (şi pot spune că m-au bucurat toate în aceeaşi măsură) :

Prima : Să reduci la maximum numărul părţilor necesare unei case, precum şi al camerelor separate, făcându-le să se adune ca un spaţiu închis, dar împărţit în aşa fel încât lumina, aerul şi vederea să permeeze întregul, transmițând o senzaţie de unitate.

A doua : Să asociezi clădirea, ca un tot, amplasamentului său, prin extinderi, şi să pui accentul pe planurile paralele cu terenul, nelăsând, totuşi, planşeele să vină în contact cu terenul, în cea mai frumoasă parte a amplasamentului, păstrând această parte frumoasă pentru a fi folosită în legătură cu viaţa casei. Prelungirea planurilor de nivel s-a dovedit utilă acestui scop.

A treia : Să elimini conceptul de cameră-cutie şi cel de casă ca reprezentând a altă cutie prin realizarea tuturor pereţilor sub formă de ecrane împrejmuitoare : plafoanele şi planşeele, precum şi aceste ecrane împrejmuitoare, să treacă unele în celelalte, formând o mare incintă de spaţiu, folosind numai subdiviziuni minore.

Toate proporţiile casei să fie mai liberal umane, pierzând cât mai puţin spaţiu în structura de rezistenţă, iar aceasta din urmă să fie cât mai potrivită materialelor folosite. Numai astfel, întregul va deveni mai plăcut de locuit. Liberal este cuvântul cel mai potrivit. Liniile drepte prelungite sau liniile cu o şerpuire naturală au fost utile în acest sens.

A patra : Să scoţi subsolul insalubru din pământ, să-1 plasezi în întregime la suprafaţă, servind ca un piedestal, nu foarte înalt, pentru partea locuibilă a casei, făcând vizibilă fundaţia, care va apărea ca o platformă de zidărie, de mică înălţime, pe care se va ridica clădirea.

A cincea : Să armonizezi toate deschiderile necesare spre „exterior“ sau spre „interior“, la proporţii umane, şi să le faci să pară cât mai naturale — independente sau în serie —, să se armonizeze schemei întregii clădiri. De obicei, acestea apăreau ca nişte „ecrane de lumină“ înlocuind pereţii deoarece întreaga „arhitectură“ a casei se concentra asupra modului de dispunere a acestor deschideri în ziduri, fiind grupate în jurul camerelor, ca nişte ecrane de închidere. Camera, ca atare, reprezenta expresia arhitecturală esenţială şi nici o gaură ce străpungea pereţii nu trebuia să apară precum găurile făcute într-o cutie, pentru că aşa ceva ar fi fost contrar idealului „plastic“. A tăia nişte găuri reprezenta un act de violenţă.

A şasea : Să elimini, pe cât posibil, combinarea diverselor materiale, în favoarea unuia singur ; să nu foloseşti nici un fel de ornament care nu emană din natura materialelor, în scopul măririi clarităţii şi expresivităţii clădirii ca întreg, în ideea reprezentării unui spaţiu de locuit, pentru ca prin concepţia sa să se sublinieze caracterul revelator propriu al clădirii Construcţiile geometrice ce subliniază liniile drepte sânt proprii dispozitivelor mecanice folosite de specialităţile din domeniul construcţiilor şi, astfel, şi interioarele preiau, în mod natural, acest caracter.

A şaptea : Să realizezi toate instalaţiile de încălzire, iluminat, canalizare în aşa fel încât să devină elemente constructive ale clădirii. Aceste elemente utilitare devin arhitecturale şi, în această încercare, se află idealul arhitecturii organice.

A opta : Să înglobezi, pe cât posibil, ca arhitectură organică, mobilierul, făcîndu-1 parte integrantă a clădirii, proiectîndu-1 cât mai simplu, pentru a se realiza industrializat. Şi aici linii drepte şi forme cu muchii drepte.

A noua : Să renunţi la decorator. Acesta preferă numai linii curbe şi înflorituri, în cazul în care nu ştie altceva decât mobilă „stil“.

Tot ce am spus mai sus era un lucru raţional, în măsura în care era vorba de o arhitectură organică. Formele speciale îmbrăcate de această gândire, prin sentimentele trezite, nu pot fi decât de ordin personal. Nu există acum nimic care să le ajute să fie ceea ce au fost cândva. Totul a fost un lucru cât se poate de natural, provenind din condiţiile de moment.

Numai timpul va dovedi dacă ele au ceva valoros sau nu.

Este stupid să spui în cinci rânduri ceea ce poţi spune în trei. Este stupid să spui că ai nevoie de patru kilograme când, de fapt, iţi sunt suficiente şi 1500 de grame. Cu toate acestea, a elimina cuvintele expresive, menite să intensifice sau să învigoreze sensul celor spuse sau scrise, nu reprezintă o simplificare.

De o asemenea simplificare nu poate fi vorba nici în arhitectură — o asemenea eliminare poate însemna şi aici o prostie. În arhitectură, modificările expresive ale suprafeţei, sublinierea cursivei şi, mai ales, a texturii unui material pot să facă realitatea mai grăitoare şi formele mai semnificative. Eliminarea poate fi, deci, aici tot atât de lipsită de sens ca şi elaborarea excesivă şi, din păcate, de mult ori se si întâmplă acest lucru. Orice nebun este un exemplu potrivit al acestei idei.

A şti la ce să renunţi şi ce să reţii, acolo unde trebuie şi cum trebuie — asta înseamnă să fi fost învăţat să apreciezi valoarea simplităţii.

De aici, având perspectiva unui efort continuu şi de durată, în sensul unei arhitecturi organice, vă pot asigura din nou, având această experienţă iniţială, că liniştea reprezintă răsplata adevăratei simplităţi şi că simplitatea organică sigur va produce liniştea. Liniştea reprezintă cea mai mare calitate a artei care poartă numele de arhitectură şi care este tot atât de importantă ca integritatea, reprezentând, totodată, răsplata acesteia.

Simplitatea poate fi, fără grijă subliniată şi preţuită ca un ideal spiritual, dar atunci când este cu adevărat atinsă, aşa cum se întâmplă cu „crinii de câmp“, atunci este ceva care vine de la sine, ceva născut spontan din natura lucrului care se cere făcut. In plus, simplitatea este răsplata reală a simţirii delicate şi a gândirii drepte în elaborarea unui principiu, până la atingerea scopului practic.

Astăzi, un scaun este o maşină pe care stai.

O casă este o maşină în care locuieşti.

Corpul omenesc este o maşină care funcţionează cu voinţă.

Un copac este o maşină care rodeşte.

O plantă este o maşină care face flori şi seminţe.

Şi, aşa cum am mai spus înainte, o inimă este o pompă aspirantă.

Cum vă amuză această idee ?

Deci, să judecăm acum, la adevărata sa valoare, afirmaţia că : „tehnica este totul“. De ce să nu mergem mai departe şi să declarăm că „forma este rezultatul funcţiei“ şi să demonstrăm acest deziderat ? A spune că „forma este rezultatul funcţiei“ reprezintă o afirmaţie nu numai profundă, ci şi mai clară, definind mai cuprinzător ceea ce vrem să exprimăm, deoarece, afirmând acest lucru, atingem chiar miezul problemei noastre.

Se prea poate ca funcţia să fie rezultatul formei (după cum s-ar putea afirma deopotrivă), cu toate că ne vine mai uşor să pornim de la prima afirmaţie, tot aşa cum ne este mai uşor să stăm în picioare şi să dăm afirmativ din cap decât să stăm în cap şi să dăm afirmativ din picioare. Să nu uităm că simplitatea universului este în mod esenţial diferită de simplitatea unei maşini.

O nouă semnificaţie în arhitectură implică apariţia unor noi materiale care determină forma şi textura elementelor, presupunând o simţire nouă, care împreună se pot denumi, în cele din urmă, „ornament“. Cu toate acestea, „decoraţia“ trebuie dirijată în propriul său sens, pentru a i se reda înţelesul pierdut, în cazul în care vrem să o păstrăm.

Deoarece „decoraţia“ a fost recunoscută ca atare şi instaurată în mod ambiţios, în sine, ca fiind decoraţie, s-a ajuns la o înlocuire provizorie cu un expedient, dacă îl privim sub aspectul idealului de arhitectură organică. Orice decoraţie a unei case este, în sine, un surogat arhitectural, indiferent cât de bine ar fi executată, în afara cazului în care aşa-numita decoraţie face parte din proiectul arhitectului, atât sub raportul concepţiei, cât şi al execuţiei.