Frank Lloyd Wright, CĂTRE TÂNĂRUL ARHITECT, 1931

Centrul arhitecturii rămâne acelaşi, deşi, fie nemărturisită sau mascată fără dibăcie, frumuseţea este, ca şi altă dată, adevăratul scop al încercărilor arhitecturale moderne şi raţionale, deoarece frumuseţea rămâne caracteristica esenţială a arhitecturii în sine. Totuşi, astăzi, datorită cuceririlor ştiinţei, omul modern percepe frumuseţea mai clar, ca reprezentând o ordine integrală, inspirată de sensibilitatea umană ; o ordine înţeleasă de raţiune şi executată de către ştiinţă. Da, prin mijlocirea unei tehnici mai avansate, se poate ajunge acum la o ordine integrală, superioară oricărei alte ordini existente. O dată cu stabilirea ordinii integrale se poate percepe ritmul armoniei implicate. A fi armonios înseamnă a fi frumos în sens rudimentar : o platformă care te poate lansa către infinitul în mişcare, pe care-1 reprezintă prezentul. Deci, prima mare necesitate a arhitecturii moderne o constituie simţirea acută a ordinii ca element integral. Cu alte' cuvinte, forma în sine, în relaţie corespunzătoare de ordine cu scopul sau funcţia urmărită ; părţile componente în sine, în ordine faţă de formă ; materialele şi metodele de lucru, în ordine faţă de primele două ; un fel de integritate naturală — integrarea fiecărui element în tot şi regăsirea întregului în fiecare element. Aceasta este noua ordine strictă.
Atunci, prin ce diferă această nouă ordine de cea veche ? Doar prin faptul că vechea ordine a luat-o razna, a fost trădată de „cultură“ şi indusă în eroare de către istorici. în orice caz, simplitatea organică, pentru a fi astfel atinsă, ca ceva nou, înseamnă redescoperirea simplităţii universului, care este cu totul diferită de simplitatea unei maşini, tot aşa cum arta de a exista în lume nu este acelaşi lucru cu falsa existenţă.
Este un lucru evident faptul că arhitectura americană nu poate fi o arhitectură de imitaţie, În ciuda normelor false. Este tot atât de evident faptul că nici arhitectul care imită nu poate fi liber şi nici arhitectura de imitaţie — primul este sclavul, iar cealaltă de-a pururi în robie.
Este un lucru sigur faptul că arhitectura liberă trebuie să reprezinte o devenire din sine — să reprezinte o integritate sau, după cum ne exprimăm azi în limbaj arhitectural, ea trebuie să reprezinte ceva „organic“. Din acest motiv, dacă nu din alte considerente, arhitectura modernă nu poate fi o „modă“ şi nu va mai fi vreodată „un stil“. Trebuie să o apărăm de aceste două pericole dacă nu vrem ca să se instaleze din nou senilitatea pentru un alt ciclu de treizeci de ani.
În speţă, ai putea întreba ce înseamnă cu adevărat „modern“ în arhitectură ?… Răspunsul este energie — cu alte cuvinte, resurse materiale — aplicată în mod direct în vederea atingerii scopului propus. într-adevăr, arhitectura modernă înseamnă energia aplicată direct pentru atingerea scopului urmărit prin construirea unor clădiri, în acelaşi sens în care aplicăm această energie în construirea unui avion, a unui transatlantic sau automobil. Deci, este un lucru destul de firesc pentru tinerii arhitecţi să considere că, dincolo de acceptarea consecinţelor caracterului direct şi integral al activităţii lor, clădirea construită trebuie să fie, în sine, asemenea maşinilor-unelte sau a maşinilor de zbor, de război sau de abur sau a oricăror alte dispozitive. Cu toate acestea, există o diferenţă esenţială (diferenţă ce ascunde tot miezul problemei) între o maşină şi o clădire. O clădire nu este nici un dispozitiv, nici un mijloc de acţionare.
Clădirea, ca arhitectură, se naşte din sufletul omului, în permanentă legătură cu pământul, prietenă a copacilor, reflectare adevărată a omului în lumea propriului său spirit. Clădirea sa este, deci, un spaţiu ideal, în care omul îşi caută refugiu, odihnă şi linişte pentru trup şi, mai ales, pentru mintea sa. Deci, clădirile noastre, din secolul maşinilor, trebuie să fie aidoma unor maşini numai în măsura în care şi maşinile trebuie să arate ca nişte clădiri. Am văzut deja că ori de câte ori arhitectura a fost valoroasă, ea a fost şi modernă, şi ori de câte ori arhitectura a fost modernă, singurele valori păstrate au fost cele umane. Repet faptul că arhitectura modernă, înţeleasă în acest sens profund, reprezintă o noutate nu numai pentru un novice şi că principiile care ne conving astăzi că sânt moderne sânt aceleaşi care i-au convins şi pe franci, pe goţi, pe indieni, pe mayaşi şi pe mauri. Este vorba de aceleaşi principii care îi vor convinge şi pe atlanţii re-născuţi. Dacă există o arhitectură pe Marte sau pe Venus — şi există, există arhitectura planetei Marte şi Venus, cu siguranţă — se aplică şi în acest caz aceleaşi principii.
Principiile sunt universale.
Dacă vei aborda aceste principii din interior vei observa că numeroase tradiţii care au fost secătuite prin folosire, până la dispariţia lor prin emulaţie, nu s-au ridicat niciodată la cota principiului, ca să spunem astfel, ci au fost zăgăzuite de morbul educaţiei, din impotenţă, din zdrobitoare obişnuinţă sau mai ştiu eu ce. Arhitectura modernă le recunoaşte astăzi drept o povară şi îşi adună puterile pentru a se elibera de ele şi de cei ce insistă ca acestea să fie folosite şi păstrate. în aceasta constă, şi trebuie să recunoaştem cu satisfacţie acest lucru, importanţa contribuţiei aşa-numitei mişcări moderniste.
Nici o raţionalizare a maşinilor şi nici o reducere la factorii comuni ai esteticii nu pot eluda faptul că arhitectura s-a născut şi nu a fost făcută — faptul că ea creşte din sine şi trece în lucrurile pe care le reprezintă, ca o devenire. Aceste forme pe care le ia trebuie să reprezinte generări spontane produse de materiale, metode constructive şi mobiluri. Creierul reprezintă o extraordinară unealtă, dotată cu o extraordinară dexteritate ; cu toate acestea, în arhitectură ne preocupă concepţia, viziunea proprie a frumuseţii specifice unităţii, aşa cum sânt vieţile oamenilor trăite aici, pe pământ, în interdependenţă unele cu altele.
Arhitectura organică urmăreşte o înţelegere superioară a utilului şi un simţ mai delicat de confort, exprimate prin simplitatea organică. Acest lucru este ceea ce ar trebui să numeşti tu, tinere, arhitectură. Utilul şi confortul, pentru a se armoniza cu acest sens dat arhitecturii, trebuie să devină satisfacţii spirituale prin care sufletul îşi află utilitatea subtilă şi ajunge la o mulţumire şi la o linişte permanentă. Deci, arhitectura se adresează sufletului, asemenea poeziei. în acest secol al maşinilor, pentru exprimarea acestei poezii care este arhitectura — ca în orice alt secol, de altfel —, trebuie să înveţi limba organică a lucrurilor naturale, care este întotdeauna şi limba noului. Pentru a cunoaşte o limbă străină trebuie să-i ştii alfabetul. Alfabetul în arhitectură, în secolul nostru, al maşinilor, reprezintă caracterul natural al oţelului, al sticlei şi al betonului din construcţia noastră, caracterul natural al maşinilor folosite ca unelte, precum şi caracterul natural al materialelor care se vor folosi în construcţia respectivă.
Deci, ce este această limbă ?
Epuizarea materială a arhitecturii — arhitectura care este limba inimii noastre — a fost rezultatul preluării forţate a artificialului, arhitectura acumulând, năpăstuită şi nefericită, fetişismul produselor tehnice, fie că este vorba de aparate mecanice sau sentimente mecanice. Afinităţile, precumpănitor istorice, folosite drept instruire standard, au dus la confundarea artei eu arheologia. în cadrul acestei confuzii academice nu am fost capabili să cultivăm acele principii care fac ca arhitectura să crească, precum o floare a minţii, din propria noastră natură, aşa cum cresc florile din pământ.
Pentru a face arhitectura să crească trebuie, deci, să îţi dai seama că puterea esenţială a civilizaţiei noastre nu se va putea niciodată exprima sau chiar servi drept capital, mult timp de acum încolo, dacă vom folosi acei termeni vagi, rezultaţi din reducerea la factori comuni sau chiar din mecanizarea unei arte. Dacă vrei să crezi cu adevărat în esenţa arhitecturii, oricât de vastă ar fi sfera ei, vei înţelege că maşina reprezintă o unealtă de lucru inegalabilă ; în caz contrar, vei înţelege că orice maşină reprezintă sterilitatea pură. Angrenat în lupta acerbă pentru noi tehnologii, nu îţi vei putea da seama întotdeauna că nu poţi anihila în tine dragostea pentru evadarea din real, deşi vei face un efort pentru a evada, şi vei ajunge la sentimentalismul sau senilitatea noastră prezentă, imagine a existenţei noastre sterpe, care durează de ani de zile.
Arhitectura reprezintă adevărata tulpină a civilizaţiei însăşi. Ea are nevoie de timp pentru a se dezvolta şi începe să fie arhitectură numai atunci când este construită de gândire, adică atunci când reprezintă o sinteză realizată de la un punct de plecare raţional, pentru ca apoi să se dezvolte cu adevărat modern, tot atât de firesc precum respirăm.
într-adevăr, arhitectura modernă este o arhitectură tânără — bucuria tinereţii trebuie să-i dea viaţă. Dragostea pentru tinereţe, pentru tinereţea eternă, trebuie să creeze şi să păs treze această arhitectură. Ea trebuie înţeleasă ca o arhitectură înţeleaptă, dar nu atât înţeleaptă, cât cumpătată şi gânditoare, neavând atât ştiinţă cât sensibilitate, asemenea nu atât unei minunate maşini de zbor, cât unei minunate tălmăciri a imaginaţiei noastre.
Chiar aşa stau lucrurile, tinere. Gândește-te că o casă nu este nimic altceva decât o maşină în care vieţuieşti, tot aşa cum, după aceleaşi precepte, inima este o pompă aspiratoare. Se poate vorbi de un om sensibil numai atunci când conceptul inimii, descris mai sus, dispare. Gândește-te bine că o casă este o maşină în care vieţuieşti, cu toate că se poate vorbi despre arhitectură numai în momentul în care acest concept al casei dispare. întreaga noastră viaţă reprezintă un proces tehnologic în sens limitat şi, totuşi, acest proces nu dă viaţă nimănui, luat ca atare. Maşinile au apărut ca maşini datorită omului şi nu altfel. Este de dorit să porneşti de la general la particular. Deci, să nu începi raţionamentul pornind de la maşină la viaţă. Mai bine, hai să gândim lucrurile pornind de la viaţă la maşină. Uneltele, armele, automatele — reprezintă toate produse ale tehnicii. Cântecul, opera de artă, edificiul reprezintă revărsări calde ale inimii omeneşti — bucuria omului prin triumful vieţii : o sclipire de o clipă a infinitului, p Această sclipire sau viziune face ca arta să aparţină trăirilor intime şi să fie, deci, inviolabilă, iar în timpul nostru, pot să te asigur, nu numai că nu este lipsită de personalitate, dar este chiar mult mai personală decât a fost vreodată.
Arhitectura exprimă viaţa omului, spre deosebire de maşină sau de oricare alte produse ale tehnicii. Produsele tehnicii nu fac decât să înlesnească viaţa. Lipsa de discernământ în a distinge între un produs tehnic şi viaţă este de condamnat, pentru că a dus la apariţia acelor orori unice, pseudoclasice, din America. Şi, totuşi, arhitecţii noştri „moderni“ renumiţi continuă să se ocupe de învelirea cu piatră şi cărămidă a cadrelor metalice din marile oraşe americane, în loc de a corecta în mod radical această greşeală, vom fi nevoiţi, oare, ca, printr-o asemenea exprimare superficial estetică, deghizată în ceva nou, să asistăm la aceeaşi crasă neînţelegere a principiilor arhitecturii, şi vom fi iarăşi pedepsiţi, pentru un alt ciclu de treizeci de ani, de data aceasta, cu un surogat tehnic folosit ca produs al produsului ? Dacă aşa stau lucrurile, de-ar fi să alegem între o arhitectură ca proteză tehnică pentru sentimente şi o arhitectură ca produs tehnic mecanic sau chiar ca surogat estetic ca atare, sub forma unui produs tehnic de arhitectură, ar fi spre binele Americii să alegem arhitectura ca produs tehnic mecanic. După aceea, însă, arhitectura organică va fi nevoită să se dezvolte într-un univers restrâns, propriu. în acest univers propriu al ei, linia continuă şi planul simplu vertical, lipsit de imaginaţie, al cutiei, îşi găsesc locul, aşa cum covorul îşi are un loc bine stabilit pe pardoseală, cu toate că pasiunea pentru stâlpii aparenţi, cu funcţie de rezistenţă, nu mai are ce căuta aici. Planul orizontal, agăţat pe toată suprafaţa sa de teren, vine să întregească, în arhitectura organică, simţirea unor forme care nu „închid“ interiorul într-o cutie, ci exprimă spaţiul cu imaginaţie. Acest lucru este modern.
în arhitectura organică, linia dreaptă continuă se întrerupe şi devine punctată acolo unde încetează pura necesitate şi, astfel, face posibilă pătrunderea în interior a unui ritm anume, pentru a conferi sugestiei propriile valori. Acest lucru este modern. In arhitectura organică, conceperea unei clădiri îşi are un punct de pornire, înaintând apoi spre expresia incidentală, ca într-o poză, dar, spre deosebire de o poză, ea nu porneşte de la expresia incidentală, pentru a se retrage apoi, împleticindu-se. Acest lucru este modern. Cu privirea obosită de locuri anoste prin aroganţa lor repetată, din care lumina este respinsă de suprafeţe oarbe sau cade deprimant, intrând în găurile ce le străpung, arhitectura organică îl aduce iarăşi pe om în faţa naturii, cu jocurile ei de umbre şi de adâncime a umbrelor, descoperind, pentru ochi, noi unghiuri de gândire umană firească şi de simţire naturală, care se înfăţişează imaginaţiei sale pentru a fi analizate. Acest lucru este modern. Senzaţia spaţiului interior ca o realitate în arhitectura organică se coordonează cu posibilităţile mult mai mari oferite de materialele moderne. Clădirea se află acum înţeleasă în acest spirit al spaţiului interior ; incinta nu mai este definită în termeni simpli de acoperiş sau ziduri, ci ca spaţiu „ecranizat“. Această realitate este modernă.
Deci, în adevărata arhitectură modernă, senzaţia suprafeţei şi a volumului dispare în lumină sau în transformări ce o combină cu forţă. Acest tip de prefacere este expresia, tot atât de valabilă, a principiului energiei dirijate către un scop care se poate verifica în orice produs sau maşină modernă. Totuşi, arhitectura modernă dă glas unei sensibilităţi umane superioare, a spaţiului inundat de soare. Clădirile realizate organic implică puterea şi fragilitatea pânzei de păianjen, clădiri caracterizate prin lumină, hrănite de legătura firească cu împrejurimile, îngemănate cu pământul. Acest lucru înseamnă modern ! în loc de concluzie, înainte de a-mi lua rămas bun de la tânărul arhitect, îl sfătuiesc să nu uite următoarele orientări şi mijloace :

1. Uită de stilurile arhitecturii universale, considerându-le utile doar ca modalitate istorică valabilă la un moment dat.

2. Să nu faci arhitectură pentru un salariu, ci numai dacă iubeşti arhitectura în sine, ca fiind un principiu viu, pregătindu-te să fii, faţă de ea, tot atât de sincer şi de cinstit ca faţă de mama ta, de camaradul tău sau faţă de tine însuţi.

3. Priveşte cu neîncredere şcoala de arhitectură, ca reprezentând numai un exponent al tehnicii.

4. Mergi pe şantier unde poţi vedea în funcţiune utilajele şi metodele folosite la construirea clădirilor moderne sau chiar rămâi pe şantier, în mod direct şi simplu, până vei putea trece în proiectul clădirii, ca venind de la sine, natura modului în care se execută clădirea respectivă.

5. Imediat, începe să te obişnuieşti cu întrebarea „de ce ?“, pe care să ţi-o pui în legătură cu orice rezultat obţinut, indiferent dacă acesta îţi este sau nu pe plac.

6. Nu prelua nimic ca fiind de la sine înţeles frumos sau urât, ci disecă clădirea în bucăţele, punându-i sub semnul întrebării fiecare calitate. învaţă să faci deosebirea între ceea ce este ciudat şi ceea ce este frumos.

7. Formează-ţi deprinderea de a gândi analitic — analiza va face, în timp, ca sinteza să devină un reflex de gândire.

8. „Gândește în elemente simple“ — după cum obişnuia să spună fostul meu maestru —, înțelegând prin aceasta reducerea întregului în părţile componente, cu mijloacele cele mai simple, revenind apoi la principiile de bază. Să faci acest lucru pentru a porni de la general la particular şi niciodată să nu le încurci sau să le confunzi între ele sau să te confuzi pe tine cu ele.

9. Abandonează ca pe o otravă acea idee americană a „profitului rapid“. A-ţi face debutul în arhitectură încă „ne-copt“ înseamnă a-ţi vinde dreptul de a te naşte ca arhitect, în schimbul unei mese bune, sau să mori pretinzând doar că eşti arhitect.

10. Pregăteşte-te în tihnă. O perioadă de pregătire de zece ani, înainte de a te apuca să faci o casă, este destul de puţin pentru un arhitect dacă vrea să se ridice „peste medie“, în adevăratul sens al cuvântului, atât ca valoare, cât şi ca practică arhitecturală.

11. Apoi, pleacă cât mai departe posibil de locul de baştină, pentru construirea primelor clădiri. Doctorul îşi poate îngropa greşelile, pe când arhitectul nu poate decât să-şi sfătuiască clientul să planteze nişte iederă.

12. Priveşte cu aceeaşi plăcere şi construirea unui coteţ şi pe aceea a unei catedrale. Mărimea proiectului este un lucru neînsemnat în artă. Ceea ce contează în realitate este calitatea personalităţii rezultate. Această personalitate poate fi prea mare sau prea mică pentru spaţiul propus.

13. Nu participa, sub nici un motiv, la nici un concurs de arhitectură, decât la începutul carierei. Nici un concurs nu a dat vreodată lumii ceva ce s-a dovedit valoros ca arhitectură. Juriul reprezintă o medie de elită. Primul lucru pe care-1 va face acest juriu va fi parcurgerea rapidă a tuturor proiectelor, după care le va arunca la coş pe cele mai bune şi pe cele mai proaste, astfel încât, din media rămasă, să poată selecta o medie a mediei. Rezultatul clar al oricărui concurs este o medie a mediei mediilor.

14. Fereşte-te de vânătorul de planşe. Acela care va fi alături de tine, în propriul său interes, în căutarea de idei pentru el, nu va fi un client serios.

Nu este de dorit să comercializezi totul în viaţă, numai pentru că soarta te-a aruncat în secolul maşinilor. De exemplu, acum arhitectura bate străzile oraşului ca o prostituată pentru că „a căpăta de lucru“ a devenit principiul suprem în arhitectură. în arhitectură lucrarea trebuie să-şi găsească omul şi nu omul lucrarea. în artă, lucrarea şi omul sânt prieteni, nici unul nu se poate vinde sau cumpăra, în schimbul celuilalt. în sfârșit, pentru că toate cele discutate până acum presupun un tip mai înalt şi mai special de integritate, păstrează-ţi propriul ideal de cinste atât de nealterat, încât cea mai dragă ambiţie din viaţă să fie, pentru tine, aceea de a te putea numi un om cinstit şi să te poţi privi în oglindă. Păstrează-ţi idealul de onestitate la o cotă atât de înaltă, pe care să nu o poţi atinge niciodată, întru totul. Respectă o capodoperă — acesta este cel mai mare respect faţă de om. Nici o calitate nu este astăzi mai 'preţioasă şi, în acelaşi timp, mai necesară.