Frank Lloyd Wright, Pledoarie pentru arhitectură (1908)

Oricât de radicală ar putea părea, lucrarea de faţă este dedicată unei cauze conservatoare în cel mai bun sens al cuvântului. Nu găseşti în ea, nicăieri, negarea legităţii şi ordinii elementelor proprii oricărei arhitecturi de valoare. Ea reprezintă, mai degrabă, o declaraţie de dragoste pentru spiritul acelei legităţi şi ordini, precum şi o respectuoasă recunoaştere a elementelor care au făcut ca, la un moment dat, străvechiul ei simbol să fie vital şi unic.
În primul rând, natura este aceea care a furnizat materialul pentru motivele arhitecturale din care s-au dezvoltat formele arhitecturale în imaginea cunoscută de noi astăzi şi, deşi practica noastră constă, în mare parte, de secole, în a ne înstrăina de natură, în a scormoni inspiraţia din cărţi şi a ne supune orbeşte formelor moarte, bogăţia sa de sugestie rămâne inepuizabilă. Rezervele sale depăşesc cele mai îndrăzneţe visuri omeneşti. Ştiu cu câtă neîncredere este privit cel ce explică arta prin revenirea la natură. Mai ştiu că, de obicei, se încearcă o întoarcere la natură, prost înţeleasă, deoarece natura este privită, îndeobşte, numai sub aspectul său exterior, explicit, strict al cuvântului. însă, odată privită în esenţa sa, nu există sursă mai fertilă, mai sugestivă şi mai utilă din punct de vedere estetic, pentru arhitect, decât înţelegerea adevărată, comprehensiunea legităţii firii. Aşa cum natura nu este niciodată un subiect potrivit pentru un tablou, tot aşa ea nu se potriveşte arhitectului — adică, dacă se ia ca atare. Totuşi, natura ascunde în spatele formelor sale imediate o adevărată şcoală în care se poate cultiva un simţ al proporţiilor care lipseşte cu desăvârșire atât lui Vignola, cât şi lui Vitruviu. În această şcoală îşi poate dezvolta arhitectul acel simţ al realităţii care, tradus în termenii propriului său univers şi al lucrării sale, îl va ridica mult deasupra elementului realist, în tot ce va crea. în această şcoală va fi inspirat de sentiment, care nu va degenera în sentimentalism, şi va învăţa să tragă cu o mână tot mai sigură linia de demarcare, tot mai paradoxală, între ceea ce este ciudat şi cea ce este frumos.
Indispensabil pentru un arhitect este acel simţ al calităţii organice. Unde oare îşi poate el dezvolta mai bine acest simţ decât la această şcoală ? O cunoaştere a relaţiilor dintre formă şi funcţiune se află la baza activităţii sale; unde altundeva poate el asista la lecţiile practice atât de pertinente pe care natura i le pune atât de prompt la dispoziţie ? Unde poate studia mai bine acele diferenţieri de formă care determină caracteristica unui lucru, dacă nu la arbori ? Şi unde se poate ascuţi acel simţ al caracterului inevitabil al unei opere de artă dacă nu prin contopirea cu natura ?
Arta japoneză cunoaşte această şcoală mai intim decât oricare alt popor. în limba japoneză există multe cuvinte uzuale, ca de exemplu „edaburi“, care, tradus cât mai fidel cu putinţă, înseamnă modul de dispunere a ramurilor unui copac, care dau forma coroanei acestuia. în limba engleză nu există un asemenea cuvânt; noi nu suntem încă suficient de civilizaţi pentru a gândi în asemenea termeni. Totuşi, arhitectul trebuie nu numai să înveţe a gândi în asemenea termeni, dar el trebuie, în această şcoală, să-şi formeze un nou vocabular, propriu, pe care să-1 poată exprima în mod comprehensibil în cuvinte tot atât de semnificative, ca sens, ca şi cele japoneze.

În anul 1894, având în faţa mea următorul text din Carlyle : „Idealul se află în tine, singura condiţie de al atinge este ca din plămada ce o reprezinţi să poţi modela acelaşi ideal şi pentru alţii“, am aşternut sub el următoarele „propuneri“. Le redau mai jos, cu toate că in perspectivii experienţei mele de azi, s-ar putea formula mai complet şi mai succint.
I. Simplitatea şi plăcerea produsă reprezintă calităţi ce măsoară adevărata valoare a operei de artă.
Cu toate acestea, simplitatea nu reprezintă un scop în sine, ci este o entitate cu o frumuseţe graţioasă în integritatea sa, o entitate ce se deosebeşte de întreg, din care a fost eliminat orice element inutil. O floare sălbatică este, cu adevărat, simplă. Prin urmare :
1. O clădire trebuie să aibă un număr limitat de camere, cerut de condiţiile în care trăim şi care necesită construirea sa, condiţii pe care arhitectul trebuie să încerce să le simplifice în permanenţă. Apoi, ansamblul de camere trebuie şi el studiat cu atenţie, astfel încât confortul şi practicul să meargă mină în mină cu frumosul. în afară de intrare şi de camerele de lucru necesare, la parterul unei case trebuie să mai existe doar trei camere şi anume : camera de zi, sufrageria şi bucătăria, precum şi, eventual, un „cabinet public“. în realitate, nu ar fi necesară decât o singură cameră, camera de zi, cu anexele sale de care este, de obicei, izolată, sau care sunt ecranate în cadrul ci prin diverse inovaţii arhitecturale.
2. Deschiderile trebuie să pară nişte trăsături integrate structurii şi formei, reprezentând, pe cât posibil, ornamentaţia naturală a clădirii.
3. O dragoste excesivă pentru detaliu a dus, nu o dată, la distrugerea unor lucrări deosebite din punct de vedere artistic sau al rezolvării funcţionale corecte, rezultatul fiind de-a dreptul vulgar. Nici un alt defect omenesc nu a avut asemenea rezultat. Prea multe case, dacă nu fac parte dintr-un decor de teatru sau de picturi, nu sunt altceva decât nişte magazine ireale, bazaruri sau dughene cu vechituri. Decoraţia este periculoasă atunci când nu este înţeleasă pe deplin şi când nu există convingerea că ea reprezintă ceva util pentru proiect, privit ca întreg, căci, dacă te limitezi la un detaliu, ajungi, de obicei, la concluzia că tot atât de bine te poţi lipsi de decoraţia respectivă. Simplul fapt că „dă bine“ nu reprezintă o justificare pentru folosirea ornamentului.
4. Toate aparatele sau instalaţiile nu sunt de dorit, ca atare. Asimilaţi-le, cu accesorii cu tot, în proiectul de rezistenţă.
5. Tablourile mai mult strică un perete, în loc de a-1 înfrumuseţa. Tablourile trebuie să fie decorative şi să facă parte, de la început, din proiectul general de decoraţie interioară.
6. Casele cu adevărat reuşite sunt cele în care întregul sau majoritatea mobilierului este înglobat ca element al proiectului iniţial, totul fiind studiat ca o unitate integrantă dintr-un întreg.
II. Trebuie să existe tot atâtea stiluri de case câte feluri de oameni există şi tot atâtea diferenţe între ele câți indivizi diferiţi există. Un om cu personalitate (şi cine nu are aşa ceva ?) are dreptul la o expresie proprie a mediului în care trăieşte.
III. O clădire trebuie să-ţi creeze impresia că răsare în mod natural din amplasament, fiind modelată armonios în relaţie cu împrejurimile sale, în cazul în care natura este prezentă, sau să încercăm să creăm această natură, imaginând-o tot atât de calmă, substanţială şi organică cum ar fi fost ea dacă i s-ar fi oferit ocazia.
Noi, cei din Vestul Mijlociu, trăim în prerie. Preria are o frumuseţe aparte şi avem datoria de a recunoaşte şi de a accentua această frumuseţe naturală, caracterul său calm. Aşa se explică acoperişurile cu pante line, volumele proportionate de înălţimi mici, verticalele reţinute, coşurile de fum joase şi copertinele delicate, terasele joase şi gardurile zidite, care închid grădini particulare.
IV. Culorile cer şi ele acelaşi proces de adaptare, pentru a simula viaţa acestor forme naturale. Deci, îndreptaţi-vă spre păduri şi câmpii pentru a vă alege paleta de culori. Folosiţi, cu precădere, tonuri calde, optimiste, cum au frunzele şi pământul toamna, şi nu pesimistele nuanţe de albastru, cele purpurii, verdele cel rece şi griul panglicilor din mercerie, în cele mai multe cazuri, primele culori sunt mult mai potrivite şi mai complete pentru o decoraţie reuşită.
V. Accentuaţi natura materialelor, lăsaţi-o să transpară în mod intim în proiecte. Renunţaţi la lăcuirea lemnului şi lăsaţi-l să se exprime natural — băiţuiţi-l. Dezvoltaţi textura naturală a tencuielii prin decapare. Dezvăluiţi, în proiectele voastre, natura lemnului, a mortarului, a cărămizii şi a pietrei. Toate sunt, prin natura lor, prietenoase şi frumoase. Nici un mod de tratare nu se poate socoti cu adevărat artistic dacă aceste caracteristici naturale sunt neglijate sau violate, sau când natura lor este uitată. Mă gândesc la loturile din oraşe, fără nici un copac sau element natural, unde nu se văd decât case şi trotuare. VI. O casă cu personalitate are şansa reală de a deveni una valoroasă cu trecerea timpului, pe când o casă la modă, indiferent despre ce modă e vorba, cade curând în desuetudine, mucezeşte şi devine nerentabilă. Clădirile, ca şi oamenii, trebuie să fie în primul rând sincere, adevărate şi, în acelaşi timp, graţioase şi plăcute. înainte de toate, integritate. Maşina reprezintă unealta obişnuită a civilizaţiilor noastre, deci, să-i dăm să facă ceva ce poate face bine. Nimic nu este mai important decât acest lucru, în acest scop trebuie să formulezi noi idealuri industriale, din păcate, necesare.
Propunerile de mai sus sunt interesante mai ales datorită ciudatului motiv de a fi fost novatoare, la data formulării lor, în opoziţie cu condițiile ostile, existente la data respectivă, şi pentru că idealurile pe care le preamăresc au fost întrupate practic în clădiri care s-au construit tocmai pentru a fi la nivelul aşteptărilor. Clădirile din ultimii ani nu numai că aplică aceste propuneri, dar, în multe cazuri, reprezintă chiar o dezvoltare ulterioară a propunerilor simple, formulate atunci atât de răspicat.
De la începuturile activităţii mele practice întrebarea care m-a frământat cel mai mult a fost nu „ce stil“ să folosesc, ci „ce este stilul ?“, şi sunt convins că principalul merit al prezentei lucrări se va reflecta în faptul că, fiind confruntaţi cu condiţiile de azi, în care orice tip de construcţie dat se poate trata independent, conferindu-i-se calitatea de stil, atunci înseamnă că posibilitatea apariţiei unei arhitecturi cu adevărat nobile va fi reală de îndată ce americanii vor cere direct acest lucru de la arhitectura noii generaţii.
Nu cred că vom mai atinge vreodată uniformitatea tipologică care a caracterizat aşa-nu-mitele mari „stiluri“. Astăzi avem alte condiţii. Idealul nostru este democraţia, expresia supremă a individului ca unitate şi, în acelaşi timp, parte integrantă dintr-un tot armonios. Media inteligenţei omeneşti creşte neîncetat şi, pe măsură ce unitatea individuală îşi măreşte în continuu credibilitatea, vom vedea o arhitectură cu o varietate mai bogată în unitate decât a fost vreodată ; cu toate acestea, formele trebuie să fie fructul condiţiilor noastre schimbate, ele trebuie să fie forme adevărate. In caz contrar, tradiţia nu ne-ar putea oferi decât o mascaradă penibilă, lipsită de semnificaţie vitală sau de valoare spirituală autentică. Am observat că, de obicei, natura îşi perfecţionează formele ; rareori este sacrificată individualitatea acestui atribut; cu alte cuvinte, forma nu este deformată sau mutilată de părţile sale componente. Ea afirmă rareori un lucru pentru ca, apoi, imediat, să-l şi retracteze. De obicei, ea nu va decreta că ceva este „clasic“ pornind, să zicem, de la stabilirea unui „ordin“, nu va porni de la o coloană, ridicând apoi ziduri între coloanele acestui ordin, transformând apoi coloanele în pilaştri, continuând cu tăierea unor orificii în ziduri şi cimentând cornişele, în jurul cărora va ridica şi mai mulţi pilaştri. Rezultatul unei asemenea acţiuni va fi deformarea atroce a fiecărei forme, constituind un tot mutilat îngrozitor, cum se întâmplă cu majoritatea arhitecturii Renaşterii, în care stilul corodează stilul şi toate formele sunt schimonosite.
În elaborarea planurilor de bază, chiar şi pentru cele mai neînsemnate clădiri de acest fel, sunt suficiente o simplă lege axială, ordinea şi spaţierea ordonată într-un sistem de unităţi structurale de un anumit fel, fixate anume, pentru ca fiecare structură să fie în acord cu propria ei modalitate de realizare practică şi cu proporţia sa estetică, deşi vedem că acum sunt folosite drept expedient pentru simplificarea dificultăţilor de ordin tehnic ale execuţiei şi, în ciuda faptului că simetria poate uneori să fie neclară, de obicei echilibrul este mereu păstrat. De regulă, planurile sunt mult mai logice decât o dovedesc produsele şcolii de Arte Frumoase. Individualitatea diferitelor funcţii, a diferitelor caracteristici este dezvoltată pe un plan superior; toate formele sunt complete în sine şi de multe ori îşi fac datoria atât în interior, cât şi în exterior, reprezentând atribute decorative ale unui întreg.
„Arhitectura“ nu este un lucru „făcut la repezeală“, ca un exerciţiu artistic, o simplă elevaţie de la un plan de bază preconceput. Proiectele sunt concepute în trei dimensiuni, ca entităţi organice, lăsând ca impresia artistică să vină de la sine. Totuşi, o senzaţie a impresiilor incidentale pe care le va crea proiectul este mereu prezentă. Am o mare încredere că, dacă ceva este asamblat corect, în sens pur organic, perfect proporţionat, impresia artistică îşi va purta singură de grijă. Până în ziua de azi, nimeni nu a construit o clădire care şi-a meritat numele de arhitectură gândind-o de la început ca schiţă în perspectivă, pe gustul său, pentru ca apoi să-i încropească planul care „ar merge“ cu perspectiva iniţială. Asemenea metode au drept rezultat simple decoruri. Perspectiva poate fi socotită o probă, dar, în nici un caz, conţinut.
În legătură cu valoarea volumetrică a clădirilor, principiile estetice arătate pe scurt la punctul III din propuneri vor răspunde, în parte, la personalitatea acestora.
în materie de decoraţie, a existat şi există o tendinţă tot mai mare de a te lăsa în voia ei, în multe cazuri limitându-te numai la asigurarea unei oarecare pregătiri arhitecturale, sub formă de frunze şi flori, aşa cum s-a reuşit, să zicem, la intrarea casei Lawrence din Springfield. O asemenea folosire decorativă a frunzelor naturale şi a florilor reprezintă o predilecţie în toate proiectele şi, deşi aceste clădiri sunt terminate şi fără asemenea eflorescente, se poate recunoaşte că ele înfloresc o dată cu natura. Măreţia decoraţiei arhitecturale a unei clădiri devine o convenţie numai în măsura în care aceasta există calm, precum o folie rezistentă, reflectare a formelor naturale din care provine şi cu care trebuie asociată intim, fiind întotdeauna proprie suprafeţei şi niciodată aflată doar pe această suprafaţă.
Trăsătura distinctivă a unei forme izolate, sigure şi simple caracterizează expresia unei clădiri. Putem înlocui o formă cu alta radical diferită, dar, din aceeaşi idee de bază, vor deriva, fără excepţie, toate elementele pendinte de formă ale proiectului, fiind articulate între ele, păstrându-și proporţia şi individualitatea proprie : forma aleasă poate exploda, deschizându-se asemenea unei flori către cer ; o alta poate sta cu capul plecat, tânjind, pentru a accentua, în mod artistic, povara volumelor ; o a treia poate rămâne neimplicată sau brusc emfatică, sau poate avea o compoziţie ce se poate deduce din forma unei plante care m-a impresionat, aşa cum se întâmplă cu oţetarul […] Oricum, în fiecare caz, se respectă, de la început până la sfârșit, acelaşi „leitmotiv“, aşa că nu exagerăm când afirmăm că, din punct de vedere estetic, fiecare clădire este croită dintr-un singur trunchi, aflându-se ca un întreg substanțializat, cu o integritate imposibil de atins în alt mod.
Din perspectiva artelor frumoase aceste proiecte cresc tot aşa de natural precum plantele, iar individualitatea fiecăruia dintre ele este integrală, ajungând la perfecţiune, după cum ne-o permit priceperea, timpul, forţa şi condiţiile exprese.
Această metodă, în sine, nu duce, în mod necesar, la realizarea unei clădiri frumoase cu toate că oferă, cu siguranţă, cadrul, ca punct de sprijin care are integritate organică, modificabila după imaginaţia arhitectului, putându-i oferi, pe dată, tezaurul de sugestii artistice ale naturii, încredințându-i un principiu călăuzitor, cadru în care arhitectul nu va putea fi niciodată întru totul fals, distonant sau lipsit de un subiect raţional.
Subtilităţile, acele armonii în permanentă mişcare şi întrepătrundere, cadenţele, nuanţele sunt determinate de propria sa natură, de propriile sale susceptibilităţi şi calităţi. Cu toate acestea, autonegarea se impune arhitectului într-o mult mai mare măsură decât oricărui alt membru al familiei artiştilor plastici. Există permanent marea tentaţie de a îndulci lucrarea, de a face ca fiecare detaliu să fie atrăgător în sine, expresiv în sine ; şi totuşi, se impune constrângerea ca întregul să reprezinte, în mod intrinsec, expresia convingătoare a funcţiei sale finale. A permite unor elemente distincte să iasă în evidenţă şi să strălucească, în detrimentul rezultatului final, reprezintă pentru arhitect o trădare a încrederii de care se bucură, deoarece clădirile sunt fundalul sau cadrul vieţii omeneşti, trăită între zidurile sale, fiind pelicula care preia bogăţia florală a naturii din aer liber. Astfel, arhitectura este cea mai completă modalitate de a crea convenţii şi cea mai subiectivă dintre toate artele, cu excepţia muzicii.
Se studiază astăzi, permanent, condiţiile industriale pentru punerea în practică a acestor idealuri arhitecturale, iar modalităţile de realizare se simplifică şi se ordonează în aşa fel încât să corespundă proceselor moderne, în scopul folosirii cât mai eficiente a randamentului maşinii. Mobilierul are volume cu muchii vii şi linii drepte care se pot realiza mult mai lesne la maşină decât manual. Se profită şi de unele simplificări oferite de maşină — şi ar fi interesant să ne oprim asupra lor — şi în acest proces se ajunge, de obicei, la dezvăluirea naturii materialelor.
Nici măcar atmosfera acestui rezultat nu este, în întregime, un lucru nou sau dificil. În majoritatea interioarelor se va afla acea demnitate calmă şi simplă, imaginată de noi ca aparținând numai „vechiului“ şi care se datorează acelui substrat organic armonios în care elementul se regăseşte în tot şi totul în element, în mod atotcuprinzător. în aceasta constă şansa modernă care ni se oferă — să facem o clădire care, împreună cu dotările, aparatura sa şi mediul înconjurător să formeze o entitate şi o operă de artă completă, o operă de artă în general mai valoroasă pentru societate decât s-a creat vreodată până acum, deoarece condiţiile discordante, suportate de secole, sunt acum îndepărtate şi armonizate. Viaţa cotidiană de aici îşi află expresia pertinentă pentru existenţa sa de zi cu zi ; o idealizare a obişnuitului trebuie să-şi afle valoarea şi utilitatea în acelaşi sens în care aerul curat este de preferat celui otrăvit cu gaze nocive.
Limitele proprii reprezintă pentru artist prietenii săi cei mai apropiaţi. Maşina a intrat în viaţa noastră şi nu va dispărea. Ea reprezintă un precursor al democraţiei în care ne punem cele mai îndrăgite speranţe. Acum, nimic nu este mai important pentru arhitect decât exploatarea acestei unelte proprii civilizaţiei, dezvăluindu-i calităţile ascunse şi în nici un caz nu trebuie să o prostitueze, aşa cum a făcut-o până astăzi, reproducând, cu o omniprezenţă criminală, forme născute de alte vremuri şi de alte condiţii, forme care nu pot decât să eşueze în poluare.
Exterioarele acestor clădiri se vor bucura, poate, de o recunoaştere mai târzie decât interioarele lor şi pentru că ele sunt rezultatul unei concepţii radical opuse conceptului de clădire. Ne-am obişnuit că arhitectura exprimării majorităţii acestor exterioare trebuie să ne şocheze la prima vedere, mai mult sau mai puţin dezagreabil; acest şoc este cu atât mai dezagreabil cu cât ne gândim că acest fel de a gândi îşi află fixarea limitată de aşa-numita formaţie sau pregătire clasică. Simplitatea nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc în vederea atingerii unui scop. Estetica noastră este dispeptică, pentru că s-a înfruptat cu lăcomie din patiseria „franţuzită“. Tânjim după ornament de dragul ornamentului ; vrem să ne mascăm cu totul greşelile de concepţie prin senzualităţi ornamentale care au reprezentat, cândva, ornamente senzuale. Am face mai bine să ne ferim de această dorinţă nesănătoasă şi nocivă, pentru a privi simplitatea liniei ; să privim, un timp, volumul pur, dar totuşi plin de viaţă, şi culoarea calmă, până ce semnificaţia sinceră a acestora va apărea, iarăşi, înaintea ochilor noştri. Au îmbătrânit vechile volume masive care erau până acum atât de atractive pentru „arhitectură“. Viaţa le-a părăsit cu mult timp în urmă, iar noile condiţii, oţelul, betonul şi ceramica în special, vin să anunţe profetic, în termeni industriali, apariţia unei arte mai plastice, în care, precum pielea pentru scheletul nostru, structura de rezistenţă va fi mascată mai expresiv ca niciodată, într-un mod mult mai adevărat şi mai frumos. Dar povestea este mult mai lungă. Această reticenţă în materie de ornamentaţie este caracteristică acestor structuri din cel puţin două considerente : mai întâi, ele reprezintă expresia unei idei, şi anume că ornamentaţia unei clădiri trebuie să fie element constitutiv, fiind legată de natura structurii, începând cu pianul primului nivel. Dar, în clădirile propriu-zise, în sensul întregului, nu lipsesc nici abundenţa şi nici incidentalul, deoarece aceste calităţi nu sunt asigurate de decoraţia aplicată, ci de modelarea întregului, în care culoarea joacă un rol tot atât de important ca şi în vechea inscripţie japoneză de pe bucata de lemn. Secundo, deoarece, aşa cum am spus mai sus, clădirile îşi îndeplinesc suprema menire, în legătură cu viaţa omului, în interior, şi cu eflorescenta naturală, în exterior ; pentru a putea dezvolta şi menţine armonia unei adevărate acordări între interior şi exterior vom face din clădire o reflectare clară a vieţii ; în acest sens, atât suprafeţele ample şi simple, cit şi formele, devenite convenţionale, sunt inevitabile. Aceste idealuri eliberează clădirile de dogmatism pentru a le îngemăna cu terenul pe care se află ; le fac expresii sau revelaţii intime ale exteriorului, individualizându-le fără a ţine seama de noţiuni preconcepute, legate de stil. Eu am încercat să perfecţionez gramatica clădirilor în acest fel, pentru a da formelor şi proporţiilor o integritate care să reziste unei analize, deşi puţine sunt cele care se pot analiza rupte de mediul înconjurător în mijlocul căruia se află. Deci, ceea ce se poate denumi caracter democratic al exterioarelor reprezintă primul lor păcat : lipsa totală a ceea ce consideră criticul de specialitate că reprezintă arhitectura. La drept vorbind, tot ce am discutat aici nu are nici o legătură cu arhitectura privită din punctul de vedere al unui critic de arhitectură.
Există întotdeauna o bază sintetică pentru caracteristicile diverselor structuri şi, în consecinţă, asistăm la acumularea continuă a unor formule ce devin tot mai utile, pe zi ce trece. Totuşi, eu nu pretind că perceperea sau conceperea acestora nu a fost iniţial intuitivă sau că ceea ce se află dincolo de ele nu va fi receptat tot în mod intuitiv. Dar, la urma urmei, arhitectura este o artă ştiinţifică, iar baza de gândire a unui arhitect va constitui, întotdeauna, o garanţie, tribunalul suprem în care imaginaţia îi va cerne sentimentele… Cât despre viitor — lucrarea se va dezvolta de la sine cu o simplitate şi mai naturală ; va fi mai expresivă, cu linii mai puţine şi cu forme mai puţine ; va fi mai articulată cu mai puţină forţă de muncă, va fi mai plastică, mai fluentă, cu toate că va câștiga în coerenţă, va fi mai organică. Lucrarea de arhitectură va creşte de la sine nu numai ca semn al adaptării la metodele şi procesele la care am apelat pentru a-i da naştere, dar, în plus, va descoperi tot ce este atrăgător sau demn de apreciat în acea metodă sau proces şi le va idealiza cu o trăsătură de penel extrem de simplă şi de viguroasă, după câte îmi pot da seama. Pe măsură ce se maturizează înţelegerea şi aprecierea vieţii, lucrarea va anunţa profetic şi va idealiza în mod mai intim personalitatea individului pentru care a fost modelată, oricât de mic ar fi, în final, preţul ei. Clădirea va deveni, în propria sa atmosferă, tot atât de pură şi de emoţionantă în simplitatea sa ca şi arborii şi florile în perfecţiunea lor prestabilită. Numai în acest fel este arhitectura demnă de a aspira la rangul înalt de artă frumoasă, în caz contrar, arhitectul ar trebui să recunoască faptul că renunţă la obligaţiile asumate faţă de cei din jur — obligaţii care i-au fost impuse de natura propriei profesiuni.