Hannes Meyer, LUMEA NOUĂ, 1926

Călătoria la Polul Nord a dirijabilului „Norge“, planetariul „Zeiss“ din Jena şi nava cu propulsor Flettner sânt ultimele etape comunicate ale mecanizării pe glob. Ca rezultate ale gândirii exacte, ele dovedesc vădit o penetraţie progresivă a ştiinţelor în lumea noastră înconjurătoare. Astfel, diagrama prezentului indică pretutindeni, în mijlocul liniilor încâlcite ale câmpurilor sale de forţe sociale şi economice, dreptele de origine mecanică şi ştiinţifică. Ele dovedesc în mod semnificativ triumful omului conştient asupra naturii amorfe. Această recunoaştere zdruncină valorile existente şi le modifică formele. Ea modelează hotărâtor noua noastră lume.
Străzile noastre sânt luate cu asalt de automobile : între orele 18—20 pe trotuarul bulevardului parizian Champs-Elysées ne împresoară un fortissimo absolut al dinamicii metropolei. „Ford“ şi „Rolls-Royce“ dispersează nucleul oraşului şi estompează depărtarea şi graniţele dintre oraş şi teritoriu. în văzduh plutesc avioane : „Fokker“, şi „Farman“ sporesc posibilităţile noastre de mişcare şi distanţa faţă de pământ; ele nu ţin cont de graniţele dintre ţări şi reduc distanţele dintre popoare. Reclamele luminoase sclipesc, difuzoarele urlă, claxoanele uruie, afişele fac publicitate, vitrinele licăresc; simultaneitatea evenimentelor amplifică la infinit conceptul nostru de „timp“ şi „spaţiu“, ne îmbogăţeşte viaţa. Trăim mai repede, deci mai mult. Simţul vitezei este pentru noi mai acut ca oricând, iar recordurile de viteză constituie un câștig indirect pentru toţi. Planorismul, lansările cu paraşuta şi acrobatica pe scenele teatrelor varieté rafinează dorinţa noastră de echilibru. Orarul strict de lucru în cadrul întreprinderilor şi al birourilor, precum şi programarea de ordinul minutelor pentru mersul trenurilor ne fac să trăim în chip mai conştient. Prin intermediul piscinei, al sanatoriului şi al toaletelor publice igiena pătrunde în peisajul local şi produce, prin closetul cu apă curentă, lava-boul şi cada de baie din faianţă, o nouă clasă de obiecte sanitare. Tractorul Fordson şi foreza tip Von-Meyenburg deplasează centrele de greutate ale gospodăriilor rurale şi accelerează cultivarea pământului şi cultura intensivă a terenurilor arabile. Maşina de calculat a lui Bourough ne eliberează creierul, parlograful — mâna, motorul Ford — de sentimentul legării de un loc anume, iar Handley-Page de sentimentul legării de pământ. Radioul, marconigramul şi telefotografia ne izbăvesc: de izolarea naţională, deschizându-ne calea spre comunitatea universală. Gramofonul, microfonul, orchestrionul şi pianul electric ne obişnuiesc urechea cu zgomotul ritmurilor im-personal-mecanizate ; ,,His Master's Voice“, „Vox“ şi „Brunswick“ împlinesc nevoia de muzică a milioane de compatrioţi. Psihanaliza sparge lăcaşul mult prea strâmt al sufletului, iar grafologia dezvăluie caracterul individului. „Mazdaznan“, „Coue“, „Die Schönheit“ sânt indicii ale dorinţei de înnoire care a izbucnit peste tot. Portul tradiţional cedează în faţa modei, iar masculinizarea exterioară a femeii indică egalitatea interioară în drepturi dintre sexe. Biologia, psihanaliza, teoria relativităţii şi entomologia devin bun spiritual public : France, Einstein, Freud şi Fabre sunt sfinţii zilelor noastre. Locuinţa noastră devine mai mobilă decât oricând ; locuinţele colective, vagonul de dormit, iahtul-locuinţă şi transatlanticul subminează noţiunile tradiţionale. Învăţăm esperanto. Devenim cetăţeni ai lumii.
Fiecare epocă reclamă forma sa proprie. Sarcina noastră este de a remodela noua noastră lume cu mijloacele noastre de astăzi. Totuşi, ne apasă povara cunoştinţelor despre trecut, iar instruirea noastră superioară ne ascunde tragismul inhibiţiilor pe noul drum. Aprobarea fără rezerve a zilei de azi conduce la renegarea brutală a trecutului. Vechile instituţii ale predecesorilor, gimnaziile şi academiile, devin şi mai vechi. Teatrele orăşeneşti şi muzeele devin pustii. Este proverbială deruta nervoasă a artei decorative. Fără povara siluetelor clasice, a confuziei de idei artistice sau a influenţei decorativului, apar în locul acestora mărturiile unei noi epoci : târgul de mostre, silozul pentru cereale music-hall, aerodromul, scaunul de birou, produse standard. Toate aceste lucruri reprezintă produsul „funcţiune X economie“. Ele nu sânt operă de artă, arta este compoziţie, scopul este funcţiune. Ideea compoziţiei unui port maritim ne apare absurdă, darămite compoziţia unui plan de oraş, a unei locuinţe… ? A construi este un proces tehnic şi nu unul estetic, iar funcţiunea corespunzătoare unei case contrazice uneori compoziţia artistică. Modelată în mod ideal şi elementar, casa noastră de locuit devine o maşină de locuit. Liniile de forţă diriguitoare sânt : încălzirea, însorirea, iluminatul natural şi artificial, igiena, protecţia împotriva intemperiilor, întreţinerea automobilului, prepararea hranei, serviciile radioului, uşurarea — pe cât posibil — a muncii gospodinei, viaţa intimă şi viaţa de familie etc. Casa constituie componentele acestora. (Plăcutul şi reprezentativul nu sunt laitmotive ale construcţiei de locuinţe : primul se află în inimile oamenilor şi nu în covorul persan, iar cel de al doilea în ţinuta personală a locatarilor şi nu pe peretele camerei !). Noua epocă pune la dispoziţie noi materiale pentru noile noastre construcţii : aluminiu şi dur-aluminiu în plăci, baghete şi nervuri, eubeolit, ruberoid, torfoleum, eternit, sticlă trasă, plăci triplex, beton armat, cărămizi de sticlă, faianţă, schelet metalic, plăci din beton înrămate, stâlpi din beton, trolit, galalit, cellon, gudron, ripolin, culori Indanthren. Organizăm aceste elemente de construcţie într-o unitate constructivă, corespunzător funcţiunii şi principiilor economice. S-a sfârșit cu arhitectura drept continuatoare a tradiţiei şi ca încărcătură afectivă. Apar automat forme izolate, corpuri de clădire, culorile materialelor şi structura suprafeţelor, iar această concepţie funcţională asupra clădirii de orice fel conduce la construcţia pură. Construcţia pură este semnul distinctiv al noii lumi a formelor. Forma constructivă nu cunoaşte patrie ; ea este interstatală, este expresia concepţiei constructive internaţionale. Internaţionalismul este un privilegiu al epocii noastre.
În esperanto construim o limbă supranaţională după legea minimei rezistenţe, iar în stenografia unitară o scriere lipsită de tradiţie. Cel mai necesar apare un mod de gândire constructiv în urbanism. Atâta vreme cât nu abordăm problemele urbanismului cu lipsa de prejudecăţi a inginerului executant, înăbuşim viaţa mondenă a oraşului modern prin cultul ruinelor şi prin reprezentări moştenite — de axe de străzi şi puncte de perspectivă. Oraşul este conglomeratul biologic cel mai complex, care trebuie să fie dominat şi modelat constructiv de om. Exigenţele vieţii noastre de astăzi sunt, în bloc sau parţial, de acelaşi fel. Cel mai sigur semn distinctiv al adevăratei comunităţi este satisfacerea necesităţilor identice cu mijloace identice. Rezultatul unor asemenea cerinţe colective este produsul standard. Obiectele standard tipice de provenienţă şi uniformitate internaţională sunt : scaunul pliant, pupitrul cu glisieră, becul, cada de baie, gramofonul portativ. Acestea sunt aparate de mecanizare a vieţii noastre cotidiene. Forma lor normată este impersonală. Ele se produc în serie. Ca articol de serie, ca mobilier de serie, ca element de construcţie în serie. Produsul standardizat al spiritului se numeşte slogan: Standardizarea conferă nevoilor de locuire, îmbrăcăminte şi hrană ale seminomadului din viaţa economică de astăzi, precum şi nevoilor sale _ spirituale, libertatea vitală de a-şi alege locuinţa, economie, simplificare şi destindere. Nivelul standardizării noastre este un indice al economiei noastre colective. Atelierul artistului devine laborator ştiinţific, iar operele sale sunt rezultate ale preciziei în gândire şi ale capacităţii de inovaţie. Astăzi opera de artă este, ca orice produs al timpului, subordonată condiţiilor de viaţă din epoca noastră, iar rezultatul confruntării noastre speculative cu lumea poate fi stabilit doar într-o formă exactă. Noua operă de artă este o totalitate, nu un fragment şi nu o impresie. Noua operă de artă este modelată elementar cu mijloace primare. Ilustraţia pentru copii „Despre două pătrate“ de El Lissitzky ră-mîne o iluzie grafică a unui fragment spaţial, deci nu modelat primar; în schimb, pictura murală a lui Willy Baumeister, cu mijloacele exclusive ale picturii murale — suprafeţele de culoare —, este realizată primar şi reprezintă o totalitate, un întreg de sine stătător. Noua operă de artă este o operă colectivă concepută pentru toţi şi nu un obiect de colecţie sau un privilegiu al unuia sau al altuia.
Şi personalitatea ? Firea ? Sufletul ? Pledăm pentru o separare clară. Acestea trei să fie trimise în rezervaţiile lor primordiale : instinctul erotic, sentimentul naturii, relaţiile cu oamenii.