Hermann Muthesius, Importanţa artei decorative (1907)

Importanţa artei decorative este, în acelaşi timp, de ordin artistic, cultural şi economic. Eu o voi numi mai întâi pe cea artistică, pentru că, în oarecare măsură, este de la sine înţeleasă şi pentru că întreaga mişcare de artă decorativă s-a rezumat la ea, aproape până în zilele noastre. Importanţa culturală a artei decorative nu este încă atât de evidentă. Forţele active abia încep să acţioneze în acest sens. Iar în ceea ce priveşte importanţa economică, aceasta este aproape în exclusivitate de domeniul viitorului.
Pentru a aprecia, aşadar, just cerinţele epocii, este întâi necesar să apreciezi just cerinţele individuale ale fiecărui obiect. Şi, astfel, conţinutul principal al artei decorative moderne 1-a constituit mai întâi clarificarea scopului, pentru fiecare obiect în parte, şi apoi, din scop, dezvoltarea formei, în mod logic. De îndată ce sensul a fost deviat de la imitaţia exterioară a artei vechi, de îndată ce a fost înţeleasă realitatea, s-au mai alăturat şi alte cerinţe necesare. Fiecare material impune, pentru prelucrare, condiţiile sale specifice. Piatra necesită alte dimensiuni şi alte forme decât lemnul, lemnul, altele faţă de metal, iar, dintre metale, fierul forjat altele decât argintul. Configuraţiei în funcţie de scop i s-a adăugat, aşadar, configuraţia în funcţie de caracterul materialului şi, luând în considerare materialul, s-a luat concomitent în considerare modalitatea de construcţie corespunzătoare materialului. Scopul, materialul şi potrivirea reprezintă singurele directive pe care le urmează specialistul în arta decorativă modernă.
Desigur, nu se ajunge întotdeauna la un asemenea rezultat, încât forma obiectului nou creat să fie determinată în întregime de luarea în considerare a acestor trei principii de configuraţie. Pentru că, între raţiune şi mâna modelatorului intervine sentimentul uman. Şi apare mai ales în operele care vor să placă. Inginerul ar putea exclude sentimentul, cu toate că şi acest lucru este îndoielnic. în orice caz, ar fi total absurd să ceri de la un creator de artă să-şi reprime sentimentul şi, ca urmare, fantezia, pentru a dezvolta forma într-o succesiune logico-matematică. Influenţa sentimentului este prezentă şi în arta decorativă modernă într-o mare măsură, poate chiar în mai mare măsură decât în arta decorativă veche. Dar există totuşi diferenţă între cazul în care apariţia sentimentului se lasă călăuzită de strădania de a atinge aspectul exterior al operelor de artă vechi şi cel în care sentimentul se manifestă independent de reminiscenţele istorice. Oricum, prin urmărirea principiilor de fier ale configuraţiei în funcţie de scop, material şi potrivire, se constituie un bastion, care ne fereşte de căderea în sentimentalism istoric şi, astfel, într-un caracter neobiectiv. Forma realizată în funcţie de reminiscenţe istorice a dus, aproape obligatoriu, la încălcarea acestor trei principii. Acest lucru e demonstrat de arta decorativă a epocii imitaţiei de stiluri, în special cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Arta decorativă are ca obiectiv reeducarea claselor sociale de astăzi spre soliditate, sinceritate şi simplitate civică. Dacă reuşeşte acest lucru atunci va pătrunde cât se poate de profund în viaţa noastră culturală şi va avea consecinţe multiple. Nu va modifica numai locuinţa şi casa germană, ci va acţiona direct asupra caracterului generaţiei, pentru că şi educaţia în scopul mobilării decente a încăperilor în care locuim nu poate fi, în esenţă, decât o educare a caracterului, care suprimă înclinaţiile preţioase şi de parvenitism, specifice amenajării camerelor în ziua de azi.
Astfel, urmărirea principiilor propriu-zise pe care este clădită noua mişcare de artă decorativă duce de la sine la o exacerbare a importanţei culturale a artei decorative. Dar şi în domeniul artistic iniţial vedem deja cum graniţele, la început strict limitate, ale artei decorative sunt depăşite. De la ideea iniţială aparținând artei decorative, de fasonare cu bun-gust a produsului meşteşugăresc, arta decorativă a devenit deja o transformatoare a locuinţelor noastre. Este pe calo să se introducă o nouă cultură a locuinţelor. In această direcţie se află astăzi obiectivul propriu-zis al activităţii sale. De la amenajarea interiorului până la amenajarea locuinţei în care se află acest interior nu este decât un pas. Şi, în mod real, se poate observa deja astăzi cum construcţia de case, mai întâi construcţia casei mai mici, de la ţară, este influenţată de idei care pornesc de la arta decorativă. Mişcarea nouă, recent începută în construcţia de case, poate fi, în general, definită prin faptul că, în locul vilelor împopoţonate, acoperite cu tot felul de forme istorice învechite, s-a impus o casă simplă, care se afiliază la motivele de construcţie caracteristice ţării întemeiate pe principii logic-obiective. Această schimbare în concepţia edilitară este aceeaşi mişcare care a dus de la arta decorativă veche, care lucra cu forme istorice, la o artă decorativă nouă, bazată pe un fundament obiectiv. Influenţa chiar inconştientă exercitată de arta decorativă este evidentă. Iar succesiunea de idei simple ale artei decorative este pe cale să pătrundă mai mult în arhitectură. Curentul modificat în construcţia caselor de ţară reprezintă, în general, numai începutul unor tendinţe de simplificare în arhitectură. Se poate afirma că misiunea adevărată a artei decorative va fi îndeplinită abia atunci când principiile ei sunt extinse asupra întregului domeniu vast al arhitecturii particulare şi publice. în orice caz, soluţionarea laturii economice a noii arte decorative este problema cea mai stringentă a epocii. Ea nu este rezolvată prin simplul fapt că producţia de artă decorativă şi de artă industrială realizează acum obiecte în aşa-zisul stil nou, substituindu-le pe cele istorice. Această încercare a făcut-o deja, prin lansarea celui mai recent stil, Jugendstil şi Sezession. Şi ea a schimbat deja acest stil, în favoarea stilului Empire şi Biedermeier. Ideile care se reflectă însă în noua artă decorativă sunt prea serioase pentru a se lăsa trecute în rândul acestui joc uşuratic de stiluri la modă. Mişcarea de artă decorativă nu depinde în nici un fel de noul stil. Proclamarea respectivului stil a fost o pripeală nechibzuită. Un stil nu ia naştere peste noapte şi nu poate fi inventat, ei este rezultatul unei epoci care aspiră, cu seriozitate, spre manifestarea evidentă a forţelor propulsoare interne, spirituale ale epocii. Dacă aceste forţe propulsoare sunt adevărate atunci va lua naştere un 'stil adevărat, original, durabil, iar dacă sunt uşuratice şi superficiale, atunci va lua naştere ceva similar cu imitaţiile de stiluri schimbătoare, din ultimii cincizeci de ani. Ce stil va rezulta din strădaniile serioase, actuale, ale artei decorative moderne nu se poate întrezări astăzi. El poate fi doar bănuit. Nu ne revine sarcina să cristalizăm forţat acest stil din epoca noastră, important este să creăm cu dăruire totală, cu onestitate şi cu înaltă responsabilitate faţă de conştiinţa noastră artistică. Stilul nu este ceva ce poate fi anticipat, el este marea rezumare a năzuinţei sincere a unei epoci. Va fi sarcina posterităţii să afle ce stil a avut epoca noastră, să descopere care sunt caracteristicile comune strădaniilor celor mai coerente şi mai serioase ale celor mai buni arhitecţi.
De această aspiraţie sunt animaţi conducătorii noştri de astăzi în mişcarea de artă decorativă şi este, prin urmare, de aşteptat ca ei să dezvolte, fără să vrea, stilul epocii noastre, pur şi simplu dând curs năzuinţei de progres şi impulsului lor interior. Tot ce poate face mai bun producţia materială a epocii noastre este să-şi însuşească această aspiraţie serioasă. Aceasta înseamnă, desigur, o schimbare fundamentală a orientării. Pentru că producătorul de artă decorativă a respins până acum, din principiu, împletirea ţelurilor etice cu afacerile lui, pe care le-a croit după indicaţii proprii, după cererea presupusă a publicului. Au rezultat lucruri care arătau mai mult şi costau o nimica toată. Căci aceste lucruri au atras publicul în număr mare şi din toate straturile sociale. Prin această practică a industriei şi consimţirea din partea publicului, a survenit o demoralizare reciprocă, atât a producătorului, cât şi a beneficiarului. Căci cărui fabricant îi poate produce bucurie faptul de a-şi irosi viaţa producând marfă proastă şi care beneficiar se poate bucura, în timp, de nişte lucruri care nu folosesc la nimic ? Aici trebuie să intervină o schimbare deplină, şi această schimbare trebuie să pornească de la fabricant. Acesta nu trebuie decât să-şi aplice principiile onorabile, pe care le are ca cetăţean, în afacerile sale ; aşa cum, ca cetăţean, nu are un comportament necorespunzător, tot aşa, în calitate de om de afaceri, nu are voie să producă necorespunzător, adică să producă lucruri care sunt imitaţii şi surogate, lucruri care arată mai mult decât valorează cu adevărat. Oricine cunoaşte viaţa şi concepţiile englezeşti ştie cum asemenea principii se pot transforma într-un bun general al unui popor. Fabricantul englez se află, aproape întotdeauna, pe poziţia de a-şi urma convingerile şi de a produce numai lucruri de bună calitate. Oricât de mult a crescut producţia meşteşugărească germană, prin mult lăudata capacitate de adaptare din ultimele decenii, aceasta a devenit adesea o catastrofă în unele domenii care se interferează cu arta decorativă şi cu industria artistică. Din fericire, în ultima vreme s-a generalizat şi în pături mai largi ale poporului german acea tendinţă spre o calitate mai bună, fenomen deja comun în Anglia, ceea ce se explică, în mare măsură, prin bunăstarea sporită a poporului. Aici se interferează din nou caracteristica epocii cu principiile de bază ale mişcării de artă decorativă. Să nu fie admisă nici o imitaţie şi fiecare obiect să se comporte drept ceea ce este ! Dacă industria producătoare s-ar alătura, din acest punct de vedere, mişcării de artă decorativă atunci s-ar face un pas enorm înainte. Pentru că, în cazul unor obiecte de calitate necorespunzătoare, indiferent de munca prestată, materia primă nu este exploatată aşa cum ar putea fi, irosindu-se, pe de o parte, un bun naţional imens, iar pe de alta, forţa de muncă. Lucrurile ieftine sunt, în ultimă instanţă, din toate punctele de vedere, mai costisitoare decât cele scumpe.