Jacobus Johannes Pieter Oud, Arta şi maşina (1918)

În mod paradoxal se poate spune că înverşunarea artistului modern este o luptă împotriva sentimentului.
Artistul modern încearcă din răsputeri să atingă universalul, în timp ce simţirea tinde spre particular.
Subiectivul reprezintă arbitrarul, inconştientul, elementul relativ, nedeterminat, care poate fi sublimat de către o minte conştientă pentru a atinge o oarecare determinare. In acest scop, subiectivul trebuie ordonat de către mintea conştientă pentru ca, în cadrul determinării sale relative, să se ajungă la un stil.
Scopul artistului modern îl reprezintă realizarea acestui ciclu, pentru a obţine un stil anume. Dacă înţelegem prin „monumentalitate“ relaţia organizată şi controlată dintre subiectiv şi obiectiv rezultă că, la un nivel superior de înţelegere, această îndârjire a artistului modern va avea ca rezultat un stil monumental.
Se pot distinge două curente principale în cadrul acestui efort de a se ajunge la un stil. Unul este reprezentat de curentul tehnic şi industrial, care se poate numi curentul pozitiv şi care încearcă a conferi o expresie estetică produselor care sunt rezultatul îndemânării tehnice.
Al doilea curent care, în sprijinul comparaţiei propuse de noi, se poate numi negativ (deşi manifestările sale sunt la fel de pozitive ca primele) este reprezentat - de artă, care încearcă, prin abstractizare, să atingă funcţionalismul.
Unitatea acestor două curente reprezintă esenţa noului stil.
Adevărata artă se află în relaţie cauzală cu aspiraţiile sociale ale secolului nostru. Dorinţa intimă de a face ca individul să se subordoneze socialului o întâlnim atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în artă, fiind reflectată în nevoia de a organiza indivizii în grupuri, asociaţii, confederaţii, societăţi, trusturi, monopoluri etc. Acest paralelism de aspiraţii intelectuale şi sociale, care reprezintă o necesitate pentru cultură, formează baza stilului.
în fiecare perioadă, elementul universal din artă îşi găseşte forma exterioară proprie, care reprezintă reflectarea a trei factori : spiritul (văzut ca unitatea dintre intuiţie şi conştiinţă), materialul şi metoda de realizare.
S-a scris mult despre spiritul operei de artă moderne şi, din acest motiv, noi vom pune tot atât de mult accentul pe ceilalţi doi factori, materialul şi metoda de realizare, deoarece, pentru a conferi spiritului expresia plastică dorită, trebuie stabilite, înainte de toate, mijloacele de realizare ale acestei expresii şi ce este, oare, mai caracteristic şi mai specific veacului nostru clacă nu maşina ? în această perioadă spiritul operei de artă trebuie să fie realizat cu mâna sau cu maşina ? Pentru artistul modern, direcţia viitoare de dezvoltare trebuie să ducă, în mod inevitabil, către maşină, deşi, la început, vom avea tendinţa de a o privi ca pe o erezie. Explicaţia constă în faptul că, din punct de vedere social şi economic, maşina reprezintă mijlocul ideal de a crea pentru oameni produse mai utile decât produsele artistice ale prezentului, care sunt accesibile numai individului înstărit, şi nu că ea poate conferi o expresie plastică specifică, superioară celei manuale.
Din momentul în care arhitectura şi-a atins modalitatea de expresie prin intermediul maşinii (lucru care s-a petrecut deja de multă vreme încoace — Wright), culoarea aplicată este în mod inevitabil antrenată spre aceleaşi mijloace plastice, apărând, astfel, spontan, unitatea expresiei pure a spiritului veacului nostru. O greşeală cardinală a lui Ruskin şi Morris a fost faptul că au discreditat maşina, confundând esenţa sa cu folosirea abuzivă a acesteia.
De îndată ce folosim maşina pentru a imita o altă metodă de realizare comitem un păcat împotriva factorilor care determină forma pură (formă care, apărând în cadrul purităţii, poate, întotdeauna, să atingă rezultate estetice). Acest păcat nu este comis numai împotriva metodei de realizare, ci şi împotriva spiritului şi materialului, deoarece, în artă abuzul apare ori de câte ori se confundă mijloacele de atingere a unui scop cu scopul însuşi. Astfel s-a ajuns ca în pictură să apară reprezentări străine artei; în arhitectură, detalii străine artei ; în filosofie, raţiune pură fără înţelepciune.
Artistul de odinioară credea prea mult în pseudovalori. Despre artistul modern se poate spune că porneşte în mod exagerat de la esenţă şi se vede incapabil de a crea o imagine exterioară artistică.
Faptul că folosirea pură a maşinii poate conduce la rezultate estetice a fost deja dovedit de clădiri, de cartea tipărită artistic, de materialele textile etc. în legătură cu spiritul unei lucrări de artă modernă, Severini declară : „Precizia, ritmul, brutalitatea maşinilor şi mişcările acestora ne-au condus, fără îndoială, la un nou realism pe care-1 putem exprima fără a trebui să pictăm locomotive“.
Pe scurt, ajungem la concluzia (deşi pentru viitor) că şi ceilalţi doi factori determinanţi ai formei se pot armoniza cu stilul modern de viaţă. Opera de artă va fi produsă de către maşină — deşi va folosi materiale total diferite decât cele de până acum —, iar obiectul de artă unicat, aşa cum ne-am obişnuit, va înceta să mai existe.