Le Corbusier, SPIRITUL NOU ÎN ARHITECTURĂ, 1924

Ne aflăm în faţa unui eveniment nou, a unui spirit nou, mai puternic decât orice, care trece peste toate obiceiurile şi tradiţiile şi care se răspândește în lumea întreagă ; trăsăturile precise şi unitare ale acestui spirit nou sânt cât se poate de universale şi de umane şi, cu toate acestea, niciodată prăpastia care separă vechea societate de societatea maşinistă în care trăim n-a fost atât de mare.
Secolul nostru şi secolul trecut se opun la 400 de secole anterioare ; maşina, bazată pe calcul, născută din legile universului, a ordonat, înfruntând posibilele divagaţii ale spiritului nostru, sistemul coerent al legilor fizicii ; impunând existenţei noastre consecinţele sale şi forțându-ne spiritul spre un anumit sistem al purităţii, ea a modificat deja cadrul vieţii noastre : s-a produs o prăpastie între două generaţii.
In faţa acestei prăpăstii, trebuie să reflectăm, să ne oprim şi să încercăm să vedem ceea ce e cazul să hotărâm, pentru a începe să creăm mecanismul cu adevărat actual al existenţei noastre. Fără a măsura foarte exact faptele, în acest moment suntem nişte indivizi transformaţi. Abia simţim acest lucru. Ducem o viaţă rapidă, îndrăzneaţă, dură, grea, adesea zdrobitoare ; avem impresia că ea poate continua mereu aşa, că ea devine, cu fiecare zi, poate puţin mai grea, dar nu avem sentimentul, o repet, că suntem complet transformaţi în comparaţie cu perioada anterioară.
Astăzi dispunem de mijloace de a urmări, în mod admirabil, această ascensiune spre geometrie datorită inventării betonului armat, care ne pune la dispoziţie mecanismul ortogonal cel mai pur ; suntem în posesia unui procedeu ortogonal pe care nici o epocă nu 1-a mai avut, a unui procedeu care ne va permite să ne folosim de geometrie ca de un element capital al arhitecturii. În această seară voi avea de precizat mai cu seamă valoarea şi importanţa inegalabilă a geometriei.
Astfel, dacă suntem deja obosiţi să auzim vorbindu-se despre maşinism, aceasta este dovada rapidităţii fabuloase cu care se implantează ideile ; când am întreprins cercetările noastre în vederea decantării ideilor prea numeroase care circulau pe atunci şi construirii unui sistem coerent al spiritului, bazându-ne pe transformarea actuală a societăţii, a condiţiei sociale, noi aduceam ceva nou; n-aveam de-a face decât cu oameni care exclamau de plăcere sau de indignare în faţa tumultului maşinii, în faţa mitralierei, a picamerului, a locomotivei, a maşinii devoratoare de oameni ; clin contră, noi doream să reuşim a ne însuşi lecţia maşinii, pentru a-i lăsa, apoi, rolul ei propriu-zis, cel de a servi. Nu mai doream să o admirăm, ci să o evaluăm ; doream să clasificăm evenimentele, pentru a furniza inimii noastre, după această victorie a raţiunii, elementele prin care să poată emoţiona.
Această clasificare pe care am întreprins-o a fost utilă, cred, pentru o serie întreagă de cercetări care au fost făcute de atunci.
Noi am precizat din nou, în acel moment, condiţiile în care se dezvoltă maşinismul, legea economică fiind mijlocul prin care este gerată întreaga activitate modernă. Am constatat că maşinismul este bazat pe geometrie şi, în sfârșit, stabileam că omul nu trăieşte, în fond, decât din geometrie, că această geometrie este, la drept vorbind, însuşi limbajul său, semnificând prin aceasta că ordinea este o modalitate a geometriei şi că omul nu se manifestă decât prin ordine.
Omul, zic eu, se manifestă prin ordine : când ieşiţi, cu trenul, din Paris, ce vedeţi derulându-se prin faţa ochilor, dacă nu o imensă ordonare ? Luptă împotriva naturii, pentru a o domina, pentru a o clasifica, pentru a-ţi procura plăcerile, într-un cuvânt, pentru a te instala într-o lume umană, care să nu fie mediul naturii antagoniste, ci o lume a noastră, guvernată de o ordine geometrică ? Omul nu lucrează decât pe baza geometriei. Şinele sânt de un paralelism absolut, taluzele reprezintă realizarea epurelor geometrice ; podurile, viaductele, ecluzele, canalele, toată această creaţie urbană şi suburbană care se dezvoltă departe, pe câmp, arată că atunci când omul acţionează şi vrea să facă act de voinţă el devine, prin forţa lucrurilor, un geometru şi creează pe baza geometriei. Prezenţa sa se exprimă prin aceea că, într-un peisaj, care este un fapt al naturii, prezentându-se sub un aspect accidental, munca umană nu există decât sub formă de drepte, de verticale, de orizontale etc. Astfel se trasează oraşele şi se construiesc casele, sub imperiul unghiului drept.
Faptul de a recunoaşte acestui unghi o valoare decisivă şi capitală este deja o afirmaţie de ordin general foarte importantă şi determinantă în estetică şi, prin urmare, în arhitectură. Ajungem deci la fenomenul geometriei în arhitectură, într-o vreme în care, cred, arhitectura poate începe să se definească, pentru că mijloacele există.
Arhitectura n-ar fi putut fi formulată acum cincisprezece sau douăzeci de ani, pentru că nu dispuneam, în mod indiscutabil, de acest procedeu care este betonul armat. Cu siguranţă, betonul armat există de vreo şaizeci de ani, dar n-a fost folosit în mod curent şi admis de toată lumea decât de puţină vreme. Acest procedeu, devenit comun şi pus la dispoziţia tuturor, se bazează, o repet, pe principiul ortogonal ; în mod logic el provine, evident, din unghiul drept; este, deci, făcut pentru a ne seduce, de vreme ce el conţine un principiu fundamental al plăcerii noastre estetice.
Ne-am obişnuit să nu cercetăm fenomenul arhitectural decât prin studiul palatelor ; acestea reprezintă, fără îndoială, o realizare. Dar eu voi vorbi numai despre locuinţă, care constituie un pretext cu totul suficient pentru a formula legile şi regulile arhitecturii. Arhitectura actuală se ocupă de locuinţă, de locuinţa obişnuită şi comună, pentru oameni normali şi comuni. Ea abandonează palatul. A studia locuinţa pentru omul comun, pentru „toată lumea“ înseamnă a regăsi bazele umane, scara umană, necesitatea tip, funcţiunea tip, emoţia tip.
Locuinţa are două scopuri. Este mai întâi o maşină de locuit, adică o maşină destinată să ne furnizeze un ajutor eficace pentru rapiditatea şi exactitatea în lucru, o maşină promptă şi prevenitoare pentru a îndeplini exigenţele corpului : confortul. Dar ea mai este, apoi, locul util pentru meditaţie şi, în sfârșit, locul unde frumuseţea există şi aduce spiritului calmul care îi este indispensabil ; eu nu pretind ca arta să fie un ghiveci bun pentru toată lumea, spun doar că, pentru anumite spirite, locuinţa trebuie să aducă sentimentul frumuseţii. Tot ceea ce priveşte scopurile practice ale locuinţei este adus de inginer • în ceea ce priveşte meditaţia, spiritul de frumuseţe, ordinea care domneşte (şi care va fi suportul acestei frumuseţi), aceasta va fi arhitectura. De o parte munca inginerului, de cealaltă parte arhitectura.
Locuinţa provine direct din fenomenul antropocentrismului, cu alte cuvinte totul se reduce la om şi aceasta pentru motivul foarte simplu că locuinţa nu ne interesează, inevitabil, decât pe noi, cei care o locuim şi ne interesează mai mult decât orice altceva ; locuinţa se leagă de faptele noastre : este cochilia melcului. Trebuie, deci, ca ea să fie făcută pe măsura noastră. Tot ceea ce se reduce astfel la scară umană constituie o necesitate ; este singura soluţie de adoptat, este, mai ales, singurul mijloc de a vedea clar în problema actuală a arhitecturii şi de a permite o revizuire totală a valorilor, revizuire indispensabilă după o perioadă care este, în fond, ultimul val al Renaşterii, rezultat al aproape şase secole de cultură premaşinistă, perioadă strălucitoare, venită să se frângă în faţa maşinismului, perioadă care, spre deosebire de a noastră, s-a consacrat fastului exterior, palatelor seniorilor, bisericilor papilor.
Or, cum am mai spus-o, suntem în faţa unui fenomen nou, maşinismul : mijloacele de a construi o casă care să fie la scară umană sânt total răsturnate, îmbogăţite în mod prodigios, contrare obiceiurilor, astfel încât tot ceea ce ne-a fost lăsat moştenire de trecut nu ne mai e de nici un folos şi prin tatonări se caută o estetică nouă. Suntem la începutul unei noi forme: pe aceasta vom încerca să o exprimăm.
Datorită materialelor moderne, zidul nu mai este constituit decât dintr-o membrană subţire de cărămizi sau de oricare alt produs, formând închiderea, dublat de o a doua membrană, la interior ; ceea ce era altădată un organ de susţinere a devenit o simplă umplutură : împingând lucrurile la absurd, aş putea, fără dificultate şi fără pericol, să fac ziduri de hârtie : soliditatea edificiului n-ar suferi din cauza aceasta.
Iată deci un fenomen nou în arhitectură; nu mai trebuie să folosesc intervenţia grosimilor mari şi a întinselor suprafeţe de ziduri care purtau în sine un sistem estetic determinat. Prin urmare, atunci când spun că nu mai există acoperişuri, nici ziduri şi că aceşti factori reacţionează esenţialmente ' asupra' esteticii, sânt determinat să caut o nouă estetică. Pentru a putea fi formulată, această estetică are nevoie să fie corelată cu nişte baze sigure : care pot fi acestea ?
Fiziologia senzaţiilor ne dă un punct de plecare util. Această fiziologie a senzaţiilor este reacţia simţurilor noastre în faţa unui fenomen optic. Ochii mei transmit simţurilor mele spectacolul care li se oferă. în faţa acestor linii diverse pe care le trasez pe tablă se nasc tot atâtea senzaţii diferite : în faţa unei linii frânte sau continue, însuşi sistemul cardiac este influenţat ; noi resimţim oscilaţiile sau blândețea liniilor pe care le privim.
Să căutăm, în continuare, repercusiunile acestor senzaţii fiziologice asupra sensibilităţii noastre ; ajungem să facem o selectare : o anumită linie frântă este greu de suportat, o alta, continuă, este agreabilă ; un anumit sistem de linii incoerente ne afectează, un altul, de linii ritmate, ne leagănă şi vă daţi foarte repede seama că se face o alegere, că se stabileşte o preferinţă şi că reveniţi, inevitabil, la ceea ce artiştii au făcut şi au ales întotdeauna, la liniile şi formele care satisfac simţurile noastre. În acest domeniu de linii şi forme care ne satisfac simţurile verificăm încă o dată că geometria este atotputernică. Consecinţa va fi folosirea formelor geometrice pure ; aceste forme vor avea pentru noi o atracţie considerabilă şi aceasta din două motive : mai întâi, ele acţionează în mod clar asupra sistemului nostru senzorial; apoi, din punct de vedere spiritual, ele poartă în sine perfecţiunea. Acestea sânt forme generate de geometrie, forme pe care le numim perfecte şi, de fiecare dată când găsim o formă perfectă, încercăm o mare satisfacţie. Trebuie să ştim că ne aflăm într-o epocă în care, pentru prima oară, datorită maşinismului, trăim în coabitare efectivă cu formele pure ale geometriei.
Aş dori să vă fac să apreciaţi în ce mod se precizează compoziţia operei arhitecturale şi cum fenomenul geometric al arhitecturii atinge exactitatea.
Am spus că problema tehnică precedă şi constituie condiţia tuturor lucrurilor, că ea poartă în sine consecinţe plastice imperative şi că ea duce uneori la transformări estetice radicale ; trebuie, apoi, rezolvată problema unităţii, ' care este cheia armoniei şi a proporţiei. Traseele regulatoare servesc la rezolvarea problemei unităţii.
După gheară, se spune, recunoaştem leul ; cu alte cuvinte, un leu îşi are toate organele în aşa fel făcute, încât în el există o armonie. Trebuie ca o operă arhitecturală să posede aceleaşi calităţi de armonie, aşa cum după gheare putem recunoaşte leul.
Care sunt factorii emoţionali ai unei arhitecturi ? Ceea ce ochiul vede. Ce vede ochiul nostru ? Vede suprafeţe, forme, linii. In opera arhitecturală trebuie să creezi din bucăţi esenţialul care determină emoţia, adică formele stimulatoare care o constituie, care o animă, care introduc între ele raporturi apreciabile, care proporţionează senzaţiile.
Exact în aceasta constă invenţia arhitecturală : în raporturi, ritmuri, proporţii, condiţii ale emoţiei, maşină de emoţionat. Aici acţionează numai talentul.
Iată cum se stabileşte edificiul emoţional al arhitecturii : în primul rând, volumul general al edificiului vă afectează în mod absolut şi definitiv : este prima şi cea mai puternică senzaţie. Străpungeţi o fereastră, deschideţi o uşă ; îndată apar raporturi între spaţiile astfel determinate ; matematica lucrează. A terminat, atunci aceasta-i arhitectura. Rămâne de finisat lucrarea, introducând unitatea cea mai perfectă, ordonând opera, potrivind diverse elemente : apar traseele regulatoare.
Traseul regulator a fost foarte folosit în anumite epoci mari, cel puţin din câte spun unii istorici de artă foarte buni ; este ceea ce am citit, în special, în admirabila istorie a arhitecturii de Choisy ; acesta spune chiar suficient pentru a deştepta în noi gustul unităţii. Traseele regulatoare au căzut în desuetitudine în această ultimă perioadă ; trebuie deci să reintrăm în posesia acestui mijloc atât de util şi să vedem prin ce progres se ajunge la traseul regulator.
Pentru a ajunge la aceste trasee regulatoare nu există o formulă unică, uşor de aplicat; este, la drept vorbind, o chestiune de inspiraţie, de adevărată creaţie ; trebuie găsită legea geometrică potenţială a unei compoziţii, care o ordonează şi o determină ; la un moment dat ea ne vine în minte şi unifică totul ; intervin atunci câteva modificări, câteva rectificări ; o armonie perfectă domneşte, în sfârșit, în întreaga compoziţie.
Deoarece nu există ziduri, nici acoperiş, se ajunge, în mod aproape normal, la formularea acestui principiu eroic, important prin urmările sale : nu mai există o cornişă posibilă. Nici zid, nici acoperiş, nici cornişă, rezultat tulburător al unei evoluţii tehnice. Câte urmări estetice în cazul acesta !
A suprima cornişa, în momentul de faţă, înseamnă a ajunge la o consecinţă estetică importantă şi cu adevărat revoluţionară. Faptul de a o suprima şi de a putea explica această suprimare în mod logic, faptul de a construi bine, de a nu face o construcţie care să fie incomodă, supusă avariilor, reprezintă unul dintre câștigurile cele mai caracteristice ale arhitecturii actuale. Noi am ajuns la o concluzie de ordin estetic, şi anume aspectul simplu. Simplitatea este rezultatul economiei şi dau acestui din urmă cuvânt cea mai înaltă valoare, pentru că el are cea mai frumoasă semnificaţie. Marea artă este simplă, marile lucruri sânt simple.
Dar să nu uităm niciodată — şi voi sfârși prin aceasta — că dacă simplitatea e mare şi demnă este pentru că ea nu-i, prin definiţie, decât sinteza complicatului, a bogatului, a complexului. Este un comprimat. Ar fi dezolant să ne vedem scufundaţi în moda simplităţii, dacă această simplitate nu este decât o modă. Şi, totuşi, cam aceasta este soarta care ne ameninţă.
Pretutindeni vedem simplitatea şi ne extaziem spunând : este simplu ! Dacă este o simplitate rezultând dintr-o mare complexitate şi dintr-o mare bogăţie, totul merge bine ; dar dacă sărăcia este cea care se exprimă prin aceste modalităţi, aşa cum s-a exprimat, odinioară, prin modalităţile complicate ale decoraţiei, nu-i nici un câștig ; nu s-a realizat nici un progres. Doresc ca această simplitate să fie, din contră, concentrarea, cristalizarea unei multitudini de idei şi de mijloace.
Astfel, traseul regulator, suprimarea cornişei şi a acoperişului conduc spre simplitate ; dar această simplitate cere, din contră, o mare exactitate constructivă, o precizie a intenţiei şi o rigoare a raţionamentului absolute ; ea necesită, mai ales, aportul proporţiei, al raportului matematic, ea înţelege să provoace această plăcere de ordin matematic care este, am încercat să spun la începutul conferinţei, una dintre aspiraţiile cele mai fireşti ale modului nostru modern de a judeca.