Le Corbusier SPRE O ARHITECTURĂ (1923)

Estetica inginerului, arhitectura

Estetica inginerului, arhitectura, două lucruri solidare, consecutive, unul în plină înflorire, celălalt într-un penibil regres.
Chestiune de moralitate. Minciuna este intolerabilă. Se poate pieri în minciună. Arhitectura este una dintre cele mai urgente necesităţi ale omului, pentru că locuinţa a fost întotdeauna indispensabilă şi prima unealtă pe care şi-a făurit-o. Unealta omului jalonează etapele civilizaţiei, epoca pietrei, epoca bronzului, epoca fierului. Unealta decurge din perfecţionări succesive ; munca generaţiilor i se adaugă. Unealta este expresia directă, imediată, a progresului; unealta este colaboratorul necesar ; ea este, de asemenea, eliberatoarea. Se aruncă la fiare vechi unealta perimată : flinta scurtă, bătrânul tun, trăsura şi vechea locomotivă. Acest gest este o manifestare de sănătate, de sănătate morală şi, de asemenea, de morală; nu avem dreptul să producem prost, din cauza unei unelte proaste ; nu avem dreptul să ne consumăm forţa, sănătatea şi curajul, din cauza unei unelte proaste ; aruncăm, înlocuim.

Diagnosticul este că, pentru a începe cu începutul, inginerul care acţionează prin cunoaştere arată drumul şi deţine adevărul. De aceea arhitectura, care este un fapt de emoţie plastică, trebuie, în domeniul ei, să înceapă, de asemenea, cu începutul şi să folosească elementele capabile să ne frapeze simţurile, să ne satisfacă dorinţele vizuale dispunându-le în aşa fel încât vederea lor să ne afecteze în mod clar prin fineţe sau brutalitate, prin tumult sau seninătate, prin indiferenţă sau interes ; aceste elemente sunt nişte elemente plastice, nişte forme pe care ochii noştri le văd cu claritate, pe care spiritul nostru le măsoară. Aceste forme primare sau subtile, suple sau brutale, acţionează în mod fiziologic asupra simţurilor noastre (sferă, cub, cilindru, orizontală, verticală, oblică etc.) şi le şochează. Fiind afectaţi, noi suntem capabili de a percepe dincolo de senzaţiile brute ; astfel vor lua naştere anumite raporturi care vor acţiona asupra conştiinţei noastre şi ne vor aduce într-o stare de mare plăcere (în consonanţă cu legile universului) care ne guvernează şi cărora li se supun toate acţiunile noastre, în care omul îşi foloseşte din plin capacitatea sa de a-şi aminti, de a examina, de a judeca, de a crea.

Ne va fi, în sfârșit, plăcut să discutăm despre arhitectură, după atâtea silozuri, uzine, maşini şi zgârie-nori. Arhitectura este un fapt de artă, un fenomen emoţional, independent de problemele de construcţie, situat dincolo de ele. Construcţia este pentru a asigura rezistenţa; arhitectura este pentru a emoţiona. Emoţia arhitecturală se produce atunci când opera reverberează, în noi, în armonie cu un univers ale cărui legi le recunoaştem şi le admirăm şi cărora ne supunem. Când anumite raporturi sunt atinse, suntem captivaţi de operă. Arhitectura înseamnă „raporturi“, înseamnă „pură creaţie a spiritului“.
Trei chemări către domnii arhitecţi

Arhitectura nu are nimic de-a face cu „stilurile“.
Stilurile Ludovic al XIV-lea, al XV-lea, al XVI-lea sau goticul sunt pentru arhitectură ceea ce este o pană pe capul unei femei - poate fi uneori frumoasă, dar nu întotdeauna - şi nimic mai mult.
Arhitectura are scopuri mai serioase ; capabilă de sublim, ea atinge instinctele cele mai brutale, prin obiectivitatea sa ; ea solicită facultăţile cele mai înalte, prin însăşi abstracţiunea sa. Abstracţiunea arhitecturală are ceva deosebit şi magnific ; deşi îşi împlântă rădăcinile în faptul brut, ea îl spiritualizează, pentru că faptul brut nu este altceva decât materializarea, simbolul ideii posibile. Faptul brut nu este capabil de idei decât prin ordinea pe care o proiectăm asupra sa. Emoţiile pe care le provoacă arhitectura provin din condiţii fizice inevitabile, irefutabile, astăzi uitate. Volumul şi suprafaţa sunt elementele prin care se manifestă arhitectura. Volumul şi suprafaţa sunt determinate de plan. Planul este cel care le generează. Cu atât mai rău pentru aceia cărora le lipseşte imaginaţia !

Prima chemare : volumul

Arhitectura este jocul savant, corect şi magnific al volumelor grupate sub lumină. Ochii noştri sunt făcuţi pentru a vedea formele sub lumină ; umbrele şi părţile luminoase dezvăluie formele ; cuburile, conurile, sferele, cilindrii sau piramidele sunt marile forme primare pe care lumina le scoate bine în evidenţă ; imaginea ne apare clară şi tangibilă, fără ambiguitate. De aceea acestea sunt forme frumoase, cele mai frumoase forme. în privinţa aceasta, dotată lumea este de acord : copilul, sălbaticul şi metafizicianul. Este însăşi condiţia artelor plastice.
Arhitectura egipteană, greacă sau romană este o arhitectură a prismelor, a cuburilor şi a cilindrilor, a triedrelor sau a sferelor : piramidele, templul de la Luxor, Parthenonul, Coli-seul, Vila Adriana.
Arhitectura gotică nu urmează, în esenţa ei, principiul sferelor, conurilor şi cilindrilor. Numai nava exprimă o formă simplă, dar de o geometrie complexă, de al doilea ordin (încrucişări de ogive). De aceea o catedrală nu este foarte frumoasă şi noi îi căutăm compensări de ordin subiectiv, în afara plasticii. O catedrală ne interesează ca o soluţie ingenioasă a unei probleme dificile, dar ale cărei date au fost prost puse, pentru că ele nu provin din marile forme primare. Catedrala nu este o operă plastică; este o dramă : lupta împotriva gravitaţiei, senzaţie de ordin sentimental.
Piramidele, turnurile Babilonului, Porţile din Samarkand, Parthenonul, Coliseul, Pantheonul, Pont du Gard, Sfânta Sofia din Constantinopol, moscheele din Istanbul, Turnul din Pisa, cupolele lui Brunelleschi şi ale lui Michelangelo, Pont-Royal şi Domul Invalizilor sunt arhitectură.
Gara Orsay, Grand Palais nu sunt arhitectură.

A doua chemare : suprafaţa

Întrucât arhitectura este jocul savant, corect şi magnific al volumelor grupate sub lumină, arhitectul are misiunea de a da viaţă suprafeţelor care îmbracă volumele, fără ca ele, devenite nişte paraziţi, să devoreze volumul şi să-1 absoarbă în folosul lor : poveste tristă a timpurilor prezente.
A lăsa unui volum splendoarea formei sale sub lumină, dar, pe de altă parte, a adapta suprafaţa la necesităţile adesea utilitare înseamnă a te obliga să găseşti în diviziunea impusă suprafeţei liniile care acuză şi care generează forma. Altfel spus, o arhitectură este o casă, un templu sau o uzină. Suprafaţa templului sau a uzinei este, de cele mai multe ori, un zid străpuns de uşi şi de ferestre ; aceste deschideri distrug adesea forma ; trebuie să se facă din ele nişte acuzatoare ale formei. Dacă esenţialul arhitecturii îl reprezintă sferele, conurile şi cilindrii, liniile generatoare şi acuzatoare ale acestor forme urmează principiile geometriei pure. Dar această geometrie îi sperie pe arhitecţii de azi.
Să situăm observaţiile prezente pe terenul nevoilor actuale : avem nevoie de oraşe trasate cu folos şi al căror volum să fie frumos (planuri de oraşe). Avem nevoie de străzi în care curăţenia, adaptarea la necesităţile locuirii, aplicarea spiritului de serie în organizarea de şantier, grandoarea intenţiei, liniştea ansamblului să încânte spiritul şi să degaje farmecul lucrurilor născute în chip fericit.
Problemă de epocă şi de estetică actuală : totul conduce spre reinstaurarea volumelor simple : străzile, uzinele, marile magazine, toate problemele care vor apărea mâine sub o formă sintetică, într-o vedere de ansamblu pe care nici o epocă n-a cunoscut-o vreodată. Suprafaţa, spartă prin necesităţi de destinaţie, trebuie să împrumute liniile generatoare şi acuzatoare de la aceste forme simple. Aceste linii acuzatoare sunt, de fapt, tabla de şah sau grila — uzinele americane. Dar această geometrie produce spaimă !

A treia chemare : planul

Planul este generatorul.
Ochiul spectatorului se mişcă într-un peisaj format din străzi şi din case. El primeşte şocul volumelor care se înalţă împrejur. Dacă aceste volume sunt precise şi nu sunt degradate de alterări intempestive, dacă ordonarea care le grupează exprimă un ritm clar, şi nu o aglomerare incoerentă, dacă raporturile volumelor şi ale spaţiului sunt stabilite prin proporţii juste, ochiul transmite creierului senzaţii coordonate, din care spiritul obţine satisfacţii înalte : aceasta este arhitectura.
Ochiul observă, într-o sală, suprafeţele multiple ale zidurilor şi ale bolţilor ; cupolele determină spaţii, bolţile desfăşoară suprafeţe ; stâlpii, zidurile se îmbină după raţiuni lesne de înţeles. întreaga structură se înalţă de la bază şi se dezvoltă după o regulă care este înscrisă pe sol, în plan ; forme frumoase, varietate de forme, unitate a principiului geometric. Profundă transmitere de armonie : aceasta este arhitectura. La bază se află planul. Fără plan nu există nici măreţia intenţiei şi a expresiei, nici ritm, nici volum, nici coerenţă. Fără plan, există această senzaţie insuportabilă omului, de inform, de neterminat, de dezordine, de arbitrar.
Planul necesită imaginaţia cea mai activă. De asemenea, el necesită disciplina cea mai severă. Planul determină totul ; el constituie momentul decisiv. Un plan nu e plăcut de desenat, cum este chipul unei madone ; este o abstracţie austeră ; nu este decât o algebrizare, aridă pentru privire. Munca matematicianului rămâne totuşi una dintre cele mai înalte activităţi ale spiritului omenesc.
Ordonarea este un ritm sesizabil, care acţionează asupra oricărei fiinţe umane, în acelaşi fel. Planul poartă în sine un ritm primar determinat : opera se dezvoltă în întindere şi în înălţime, potrivit dispunerii sale, cu rezultate pornind de la cel mai simplu la cel mai complex, pe baza aceleiaşi legi. Unitatea legii este legea unui plan bun : lege simplă, care poate fi modulată la nesfârșit.
Ritmul este o stare de echilibru provenind din simetrii simple sau complexe, sau din compensaţii savante. Ritmul este o ecuaţie : egalizare (simetrie, repetiţie) (templele egiptene, indiene); compensare (mişcare a contrariilor) (Acropola din Atena); modulare (dezvoltarea unei invenţii plastice iniţiale) (Sfânta Sofia). Atâtea reacţii absolut diferite asupra individului, în profida unităţii de scop, care este ritmul, care este o anume stare de echilibru. De aici, diversitatea atât de uimitoare a marilor epoci, diversitate care se află în principiul arhitectural şi nu în modalităţile ornamentale.
Planul poartă în el însăşi esenţa senzaţiei.
Ne aflăm într-o perioadă de construire şi de readaptare la noile condiţii sociale şi economice. Trecem un prag şi noile orizonturi nu vor regăsi marea linie a tradiţiilor decât printr-o revizuire completă a mijloacelor actuale, decât prin determinarea noilor baze constructive stabilite cu ajutorul logicii.
În arhitectură, vechile baze constructive sunt epuizate. Adevărurile arhitecturii nu vor fi regăsite decât atunci când noi baze vor fi constituit suportul logic al oricărei manifestări arhitecturale. Se anunţă douăzeci de ani care vor fi destinaţi creării acestor baze. Perioadă de mari probleme, perioadă de analiză şi de experimentare, perioadă de mari răsturnări estetice, perioadă de elaborare a unei noi estetici.
Planul este acela care trebuie studiat, el este cheia acestei evoluţii.

Traseele regulatoare
Omul primitiv şi-a oprit carul şi a hotărât că acolo va fi pământul său. Alege un luminiş, doboară copacii prea apropiaţi, nivelează terenul dimprejur ; deschide drumul care îl va lega de râu sau de cei din tribul său, pe care tocmai i-a părăsit; bate ţăruşii de care îşi va întinde cortul. îl înconjoară cu o palisadă, în care face o poartă. Drumul este atât de rectiliniu cât îi permit uneltele sale, braţele şi timpul. Ţăruşii cortului descriu un pătrat, un hexagon sau un octogon. Palisada formează un dreptunghi cu cele patru unghiuri egale, drepte. Uşa colibei se deschide în axul curţii, iar poarta curţii se află în faţa uşii de la colibă.
Pentru a construi bine şi pentru a-şi distribui eforturile, pentru a asigura soliditatea şi utilitatea operei, el a făcut măsurători, a admis un modul, şi-a organizat munca, a instaurat ordinea. Pentru că, în jurul său, pădurea este în dezordine, cu lianele, mărăcinii, trunchiurile care îl incomodează şi îi zădărnicesc eforturile.
El a făcut ordine măsurând. Pentru a măsura, şi-a folosit pasul, piciorul, cotul sau degetul. Impunând ordinea piciorului său, ori a braţului său, el a creat un modul care îi organizează întreaga operă ; şi această operă este la scara sa, în folosul său, pentru comoditatea sa, pe măsura sa. Ea este la scară umană. Se armonizează cu el : acesta este lucrul cel mai important. Dar, hotărându-se asupra formei curţii, formei colibei, poziţiei altarului şi a anexelor sale, el a ales, din instinct, unghiurile drepte, axele, pătratul, cercul. Pentru că altfel nu putea crea ceva care să-i dea sentimentul creaţiei. Pentru că axele, cercurile, unghiurile drepte sunt adevăruri ale geometriei şi sunt efecte pe care ochiul nostru le măsoară şi le recunoaşte ; altminteri, totul ar fi hazard, anomalie, arbitrar. Geometria este limbajul omului.
Un traseu regulator este o asigurare împotriva arbitrarului ; este operaţia de verificare ce consfinţeşte orice lucru creat cu pasiune, proba de nota zece a şcolarului, „ceea ce trebuia demonstrat“, pentru matematician.
Traseul regulator este o satisfacţie de ordin spiritual care conduce spre căutarea unor raporturi ingenioase şi a unor raporturi armonioase. El conferă operei euritmia.
Traseul regulator aduce această matematică sensibilă, care asigură perceperea binefăcătoare a ordinii. Alegerea unui traseu regulator stabileşte geometria fundamentală a lucrării ; ea determină, deci, una dintre impresiile fundamentale. Alegerea unui traseu regulator este unul din momentele decisive ale inspiraţiei, este una dintre operaţiile capitale ale arhitecturii.

Ochi care nu văd…

I. Pacheboturile Maşinismul, fapt nou în istoria omenirii, a dat naştere unui spirit nou. O epocă îşi creează arhitectura, care este imaginea clară a unui sistem de gândire. In această agitată perioadă de criză, care precede venirea unei epoci a ideilor limpezi, lucide, a dorinţelor clare, arta decorativă a fost precum firul de pai de care crezi că te poţi agăţa în timpul unei furtuni. Salvare iluzorie. Să reţinem din aventură că arta decorativă a fost ocazia potrivită pentru a izgoni trecutul şi pentru a căuta, pe dibuite, spiritul arhitecturii. Spiritul arhitecturii nu poate rezulta decât dintr-o stare de lucruri şi dintr-o stare de spirit. Se pare că evenimentele s-au succedat cu destulă repeziciune pentru a se putea afirma starea de spirit a epocii şi formula un spirit al arhitecturii. Dacă artele decorative se află pe această culme periculoasă care va preceda prăbuşirea, se poate spune că, înălţate prin ele, spiritele au luat cunoştinţă de lucrul la care acestea aspirau. Se poate crede că ceasul arhitecturii a sunat.

O locuinţă este o maşină de locuit. Baie, soare, apă caldă, apă rece, temperatură după voie, conservarea hranei, igienă, frumuseţe prin proporţie. Un fotoliu este o maşină de şezut etc. : Maple a arătat drumul. Un lighean este o maşină pentru spălat: Twyford l-a creat.
Viaţa noastră modernă, întreaga noastră activitate, cu excepţia aceleia de la ora ceaiului de tei şi muşeţel, şi-au creat obiectele : costumul, stiloul, creionul automat, maşina de scris, aparatul telefonic, admirabilele mobile de birou, cristalurile de Saint-Gobain şi valizele „Innovation“, aparatul de ras Gillette şi pipa englezească, pălăria melon şi limuzina, pachebotul şi avionul.
Epoca noastră îşi stabileşte, în fiecare zi, stilul. El este aici, sub ochii noştri. Ochi care nu văd.
În dureroasa naştere a acestei epoci care se formează, se afirmă o nevoie de armonie. Trebuie ca ochii să vadă : această armonie se află aici, funcţiune a muncii grele, deter-. minată de economie şi condiţionată prin fatalitatea fizicii. Această armonie arc anumite raţiuni ; ea nu este deloc efectul capriciilor, ci al unei construcţii logice şi coerente cu lumea înconjurătoare. In transpunerea îndrăzneaţă a muncilor omeneşti natura este prezentă şi în-1 tr-un mod cu atât mai riguros cu cit problema e mai dificilă. Creaţiile tehnicii maşiniste sunt organisme care tind spre puritate şi care su-I portă aceleaşi reguli evolutive ca şi obiectele I din natură care ne trezesc admiraţia. Armonia se află în lucrările care ies din atelier sau din I uzină. Acestea nu aparţin Artei, nu sunt Capela Sixtină, nici Erechteionul ; sunt operele f cotidiene ale unui întreg univers care muncește cu conştiinciozitate, cu inteligenţă, cu I precizie, cu imaginaţie, cu îndrăzneală şi rigoare.
Dacă am uita, pentru o clipă, că un pachebot este un mijloc de transport şi l-am privi cu ochi noi, ne-am simţi în faţa unei manifestări importante de temeritate, de disciplină, de armonie, de frumuseţe calmă, nervoasă şi puternică.
Un arhitect .serios, care priveşte ca arhitect (creator de organisme), va găsi într-un pachebot eliberarea străvechilor servituți blestemate.
Respectului trândav al tradiţiilor el îi Va prefera respectul faţă de forţele naturii ; micimii concepţiilor mediocre, măreţia soluţiilor decurgând dintr-o problemă bine pusă şi cerută de acest secol al marilor eforturi, care tocmai a făcut un pas de uriaş.
Locuinţa tradiţională este expresia unei lumi perimate, de mici dimensiuni. Pachebotul reprezintă prima etapă în realizarea unei lumi organizate după un spirit nou.

II. Avioanele Există o meserie, una singură, arhitectura, în care progresul nu este obligatoriu, în care domneşte trândăvia, în care ne referim la ziua de ieri. Oriunde în altă parte neliniştea zilei de mâine hărţuieşte şi conduce spre o soluţie : dacă nu avansezi, dai faliment.
Dar în arhitectură nu dai niciodată faliment. Meserie, vai ! privilegiată.
Mă plasez, din punctul de vedere al arhitecturii, în starea de spirit a inventatorului de avioane.
Lecţia avionului nu constă doar în formele create ci, înainte de toate, trebuie să înveţi nu să vezi într-un avion o pasăre sau o libelulă, ci o maşină de zburat ; lecţia avionului constă în raţionamentul care a condus la enunţul problemei şi la reuşita realizării sale. Atunci când o problemă este pusă, în epoca noastră, i se găseşte, în mod fatal, soluţia.
Problema locuinţei nu este pusă.
Un loc comun la domnii arhitecţi (cei tineri ) : trebuie să punem în evidenţă construcţia. Un alt loc comun, la aceiaşi : când un lucru răspunde unei necesităţi el este frumos. Scuzaţi ! A pune în evidenţă construcţia este permis unui elev la Şcoala de Arte şi Meserii care ţine să-şi dovedească meritele. Natura a pus mult şi bine în evidenţă pumnii şi gleznele, dar mai există şi restul.
Atunci când un lucru răspunde unei necesităţi el nu este frumos, el satisface doar o parte a spiritului nostru, o primă parte, pe aceea fără de care nu există satisfacţii ulterioare posibile; să restabilim această cronologie.
Arhitectura are un alt sens şi alte scopuri decât acelea de a pune în evidenţă construcţiile şi de a răspunde necesităţilor (necesităţi uiate în sensul, subînţeles aici, de utilitate, de confort, de ordine practică). Arhitectura este, prin excelenţă, arta care atinge starea de măreţie platoniciană, de ordine matematică, de speculaţie, de percepere a armoniei prin raporturi tulburătoare. Iată scopul arhitecturii. Dar să ne întoarcem la cronologie. Dacă simţim nevoia unei alte arhitecturi, organism distinct, verificat, aceasta se datoreşte faptului că, în starea actuală, senzaţia de ordine matematică n-o putem ignora pentru că lucrurile nu mai răspund unei necesităţi, pentru că nu mai există construcţie în arhitectură. O confuzie extremă domneşte : arhitectura actuală nu mai soluţionează problema modernă a locuinţei şi nu cunoaşte structura lucrurilor. Ea nu îndeplineşte condiţiile primordiale şi nu dă posibilitate factorului superior de armonie, de frumuseţe să mai intervină.

III. Automobilele Trebuie să tindem către stabilirea unor standarde pentru a putea înfrunta problema perfecţiunii.
Parthenonul este un produs de selecţie aplicată unui standard stabilit. Cu un secol înainte, templul grec fusese deja organizat, în toate elementele sale. Standardul reprezintă o necesitate de ordine adusă în munca omului.
Standardul se stabileşte pe baze sigure, nu în mod arbitrar, ci cu siguranţa lucrurilor motivate şi a unei logici controlate prin analiză şi experimentare.
Toţi oamenii au acelaşi organism, aceleaşi funcţiuni.
Toţi oamenii au aceleaşi necesităţi. Contractul social care evoluează de-a lungul epocilor determină clase, funcţiuni, nevoi standard, dând produse cu întrebuinţare standard. Locuinţa este un produs necesar omului. Tabloul este un produs necesar omului, răspunzând unor nevoi de ordin spiritual, determinate prin standardele emoţiei.
Toate marile opere sunt bazate pe câteva mari standarde ale inimii : Oedip, Fedra, Copilul minune, Madonele, Paul şi Virginia, Filemon şi Baucis, Sărmanul Pescar, Marseilleza, Madelon vine să ne toarne de băut…
A stabili un standard înseamnă a epuiza toate posibilităţile practice şi raţionale, a deduce un tip recunoscut conform funcţiunilor, cu randament maxim, cu folosirea minimă a mijloacelor, manoperei şi materialului, a cuvintelor, formelor, culorilor şi sunetelor. Orice manifestare umană necesită un anumit cuantum de interes şi aceasta mai ales în domeniul estetic ; acest interes este de ordin senzorial şi de ordin intelectual. Decorul este de ordin senzorial şi primar, ca şi culoarea. Armonia şi proporţia îi solicită interesul, îl atrag pe omul cultivat. Ţăranului îi place ornamentul şi îşi pictează pereţii. Omul civilizat poartă costum englezesc şi posedă tablouri şi cărţi.
Decorul este prisosul necesar, iar proporţia este prisosul necesar, cuantumul omului cultivat. în arhitectură, cuantumul de interes este atins prin gruparea şi proporţia camerelor şi mobilelor; treabă de arhitect. Frumuseţea ? Este un imponderabil care nu poate acţiona decât prin prezenţa formală a bazelor primordiale : satisfacţia raţională a spiritului (utilitate, economie) ; apoi cuburi, sfere, cilindri, conuri etc. (senzorial). Apoi… imponderabilul, raporturile care creează imponderabilul : este geniul, geniul inventiv, geniul plastic, geniul matematic, această capacitate de a face comensurabile ordinea, unitatea, capacitatea do a organiza, după legi clare, toate aceste lucruri care stimulează şi satisfac din plin simţurile noastre vizuale.
Se nasc atunci senzaţiile diverse, evocatoare a tot ceea ce un om de înaltă cultură a văzut, simţit, iubit, care declanşează, prin mijloace implacabile, aceşti fiori încercaţi deja în drama vieţii : natura, oamenii, lumea.
Arhitectura acţionează asupra standardelor. Standardele sunt chestiuni de logică, de analiză, de studiu scrupulos. Standardele se stabilesc pe baza unei probleme bine puse. Arhitectura este invenţie plastică, este speculaţie intelectuală, este matematică superioară. Arhitectura este o artă foarte demnă.
Standardul, impus prin legea selecţiei, este o necesitate economică şi socială. Armonia este o stare de concordanţă cu normele universului nostru. Frumuseţea domină ; ea este o creaţie pur umană ; ea este prisosul necesar numai pentru cei care au un suflet ales.

Arhitectura
II. Iluzia planurilor Ordonata. Axul reprezintă, probabil, prima manifestare omenească ; el este modalitatea oricărui act omenesc. Copilul care se împleticeşte tinde spre un ax, omul care luptă în vijelia vieţii îşi trasează un ax. Axul este un ordonator al arhitecturii. A face ordine înseamnă a începe o operă. Arhitectura se stabileşte pe baza axelor. Axele Şcolii de Arte Frumoase sunt calamitatea arhitecturii. Axul este o linie călăuzitoare spre o ţintă. In arhitectură, axului îi trebuie o ţintă. La şcoală s-a uitat acest lucru şi axele se încrucişează, sub formă de stele, toate spre infinit, nedefinit, necunoscut, spre nimic, fără ţintă. Axul Şcolii este o reţetă, un truc.
Ordonanţa reprezintă ierarhia axelor, deci ierarhia scopurilor, clasificarea intenţiilor. Deci arhitectul stabileşte obiective axelor sale. Aceste obiective sunt zidul (plinul, senzaţie senzorială) sau lumina, spaţiul (senzaţie senzorială).

III. Pură creaţie a spiritului Obiectele din natură şi operele rezultate sunt constituite cu claritate ; organizarea lor este lipsită de ambiguitate. Tocmai pentru că vedem bine, putem citi, şti şi resimţi armonia. De reţinut : în opera de artă trebuie ca lucrurile să fie formulate cu claritate. Dacă obiectele din natură trăiesc şi dacă operele rezultate din calcul funcţionează şi oferă de lucru este pentru că o unitate motrice le animă. De reţinut : operei de artă îi trebuie o unitate motrice.
Dacă obiectele din natură şi operele rezultate din calcul ne fixează atenţia, ne trezesc interesul, aceasta se datoreşte faptului că au, şi unele şi celelalte, o atitudine fundamentală care le caracterizează. De reţinut : în opera de artă e nevoie de un caracter. A formula cu claritate, a anima opera cu o unitate, a-i da o atitudine fundamentală, un caracter, iată o pură creaţie a spiritului.
O admitem pentru pictură şi muzică ; dar coborâm arhitectura la cauzele sale utilitare : budoare, w.c.-uri, radiatoare, beton armat sau bolţi în leagăn sau arce ogivale, etc., etc. Aceasta este construcţie, nu arhitectură. De arhitectură putem vorbi atunci când există o emoţie poetică. Arhitectura este o problemă de plastică. Plastica este ceea ce se vede şi se măsoară cu ochii.
Aproape toate perioadele arhitecturale au fost legate de căutări constructive. Adesea s-a tras concluzia : arhitectura înseamnă construcţie. Se poate ca efortul depus de arhitecţi să fi fost îndreptat îndeosebi asupra problemelor constructive din vremea lor ; dar acesta nu este un motiv pentru a produce confuzie. Este sigur că arhitectul trebuie să stăpânească ştiinţa construcţiei sale, cel puţin cu aceeaşi exactitate cu care gânditorul îşi stăpânește gramatica. Deoarece construcţia este o ştiinţă mult mai dificilă şi mai complexă decât gramatica, eforturile arhitectului rămân îndelung legate de ea ; dar eforturile nu trebuie să se oprească aici.
Planul casei, volumul şi suprafeţele sale au , I fost determinate, în parte, prin datele utilitare ale problemei şi în parte, prin imaginaţie, creaţia plastică. încă de la elaborarea planu-i lui şi, prin urmare, în tot ceea ce se înalţă în spaţiu, arhitectul a fost plastician ; el a disciplinat cerinţele utilitare în virtutea unui scop plastic pe care 1-a urmărit ; el a compus. A venit însă momentul în care trebuiau gravate trăsăturile feţei. El a făcut să joace lumina şi umbra în sprijinul a ceea ce voia să spună. A intervenit modenatura. Şi modenatura este liberă de orice constrângere ; ea este o invenţie totală care redă unei feţe lumina sau o ofileşte. Prin modenatura se recunoaşte plasticianul ; inginerul trece neobservat, sculptorul munceşte. Modenatura este piatra de încercare a arhitectului ; prin modenatura el este strâns cu uşa : a fi sau a nu fi plastician. Arhitectura este jocul savant, corect şi magnific al volumelor sub lumină ; modenatura este, încă odată şi exclusiv, jocul savant, corect şi magnific al volumelor sub lumină. Modenatura renunţă la omul practic, la omul îndrăzneţ, la omul ingenios ; ea apelează la plastician.
Considerăm că nu mai e vorba de obiceiuri, nici de tradiţii, nici de procedee constructive, nici de adaptări la necesităţi utilitare. Este vorba de invenţia pură, atât de personală, încât poate fi atribuită unui singur om ; Fidias este cel care a creat Parthenonul, pentru că Ictinos şi Callicrates, arhitecţii oficiali ai Parthenonului, au realizat şi alte temple dorice care ne par reci şi destul de indiferente. Pasiunea, generozitatea, nobleţea sufletească sunt tot atâtea virtuţi înscrise în geometriilc modenaturii, cantităţi dispuse în raporturi precise. Fidias este acela care a creat Parthenonul, Fidias, marele sculptor.
Nu există nimic echivalent în arhitectura întregii lumi şi a tuturor timpurilor. Este momentul cel mai înalt, când un om, însufleţit de cele mai nobile gânduri, le-a cristalizat într-o plastică a luminii şi umbrei. Modenatura Parthenonului este infailibilă, implacabilă. Rigoarea lui depăşeşte deprinderile şi posibilităţile noastre normale, de oameni. Aici se stabileşte mărturia cea mai pură a fiziologiei senzaţiilor şi a speculaţiei matematice legate de ea ; eşti ţintuit prin simţuri ; eşti încântat prin spirit; atingi axa armoniei. Nu este deloc vorba despre dogme religioase, despre descriere simbolică, despre figuraţii după natură ; sunt numai forme pure în raporturi precise.
De două mii de ani, cei care au văzut Parthenonul au simţit că este un moment decisiv al arhitecturii.
Te afli în faţa unui moment decisiv. In perioada actuală, în care artele bâjbâie şi în care, de exemplu, pictura, găsind, încetul cu încetul, formulele unei expresii sănătoase, îl răneşte cu atâta violenţă pe privitor, Parthenonul aduce certitudini : emoţia superioară, de ordin matematic. Arta înseamnă poezie : emoţia simţurilor, bucuria spiritului care măsoară şi apreciază, recunoaşterea unui principiu axial care afectează profunzimile fiinţei noastre. Arta este această pură creaţie a spiritului care ne arată, prin anumite momente culminante, apogeul creaţiei pe care omul este capabil să-1 atingă. Şi omul încearcă o mare fericire să se simtă creând.

Locuinţe în serie Primele efecte ale evoluţiei industriale în „construcţie“ se manifestă prin această etapă primordială : înlocuirea materialelor naturale cu materiale artificiale, a materialelor eterogene şi nesigure cu materiale artificiale omogene şi încercate prin probe de laborator şi ! produse cu elemente fixe. Materialul fix trebuie să înlocuiască materialul natural, variabil la infinit.
Să punem problema : O locuinţă : un adăpost împotriva căldurii, frigului, ploii, hoţilor, indiscreţilor. Un receptacol de lumină şi soare. Un anumit număr de compartimente pentru < gătit, pentru muncă, pentru viaţa personală.
O cameră: o suprafaţă pentru a circula liber,' un pat de odihnă pentru a te întinde, un scaun pentru a sta comod şi a lucra, o masă de lucru, dulapuri pentru a aşeza repede fiecare lucru la locul potrivit.
Câte camere : una pentru gătit şi una pentru mâncat. Una pentru lucru, una pentru spălat, una pentru dormit.
Acestea sunt standardele locuinţei.

Arhitectură sau revoluţie Un timp nou nu vine decât atunci când o muncă surdă anterioară l-a pregătit.
Industria şi-a creat uneltele ; întreprinderea şi-a modificat obiceiurile ; Construcţia şi-a găsit mijloacele ; Arhitectura se găseşte în faţa unui cod modificat.
Construcţia şi-a găsit mijloacele, mijloace care, numai prin ele însele, constituie o eliberare pe care mileniile anterioare au căutat-o inutil. Totul este posibil prin calcul şi invenţie atunci când dispui de un utilaj suficient de perfect, şi acest utilaj există.
Betonul, fierul au transformat total organizările constructive cunoscute până acum, iar exactitatea cu care aceste materiale se adaptează teoriei şi calcului, ne oferă, în fiecare zi, rezultate încurajatoare, mai întâi prin reuşită, apoi prin aspectul lor care aminteşte de fenomenele naturale, care regăseşte, în mod constant, experienţele realizate în natură. Dacă ne raportăm la trecut, atunci constatăm că au fost găsite noi formule care nu cer decât să fie exploatate şi care vor aduce, dacă ştim să o rupem cu rutina, o adevărată eliberare de constrângerile îndurate până acum. A avut loc o revoluţie în modurile de a construi.
Arhitectura se găseşte în faţa unui cod modificat. Inovaţiile constructive sunt acelea pe care vechile stiluri, de care suntem obsedaţi, nu mai puteau să le cuprindă ; materialele folosite în prezent se sustrag de la aranjările decoratorilor. Există o asemenea noutate în forme, în ritmuri, oferită de procedeele constructive, o asemenea noutate în ordonanţe şi în noile programe industriale, locative sau urbane, încât apar evidente, în sfârșit, înţelegerii noastre legile adevărate, profunde, ale arhitecturii, care sunt stabilite pe baza volumului, a ritmului şi a proporţiei ; stilurile nu mai există, stilurile sunt în afara noastră ; dacă ele ne mai asaltează încă, o fac precum paraziţii. Dacă ne raportăm la trecut, constatăm că vechea codificare a arhitecturii, supraîncărcată de articole şi reglementări, timp de patruzeci de secole, încetează să ne mai intereseze ; ea nu ne mai priveşte ; a avut loc revizuirea valorilor ; a avut loc revoluţia în conceptul de arhitectură.