Louis Sullivan, O clădire înaltă de birouri privită din punct de vedere artistic (1896)

Arhitecţii aparținând generaţiei prezente sunt confruntaţi acum cu ceva nou sub soare şi anume cu evoluţia şi integrarea condiţiilor sociale, în speţă cu o grupare specială a acestora care a dus la cererea de a se realiza clădiri de birouri cu multe etaje.
Nu este scopul prezentului eseu de a discuta aceste condiţii sociale. Le accept ca atare şi declar fără înconjur că proiectarea tipului de clădire înaltă pentru birouri trebuie recunoscută şi privită, de la bun început, drept o problemă care trebuie rezolvată — o problemă vitală care cere, de urgenţă, o soluţionare autentică.
Să începem cu menţionarea condiţiilor, în modul cel mai clar cu putinţă. Pe scurt, condiţiile sunt următoarele : birourile sunt necesare pentru tranzacţii comerciale ; descoperirea şi perfecţionarea lifturilor cu viteză mare face ca transportul pe verticală — odinioară obositor şi neplăcut — să devină acum uşor şi confortabil. Dezvoltarea industriei producătoare de oţel a dus la posibilitatea realizării unor construcţii înalte, rezistente, rigide şi economice. Creşterea continuă a populaţiei din marile oraşe, având drept consecinţă suprapopularea centrelor şi creşterea valorii terenurilor, stimulează mărirea numărului de etaje. Aceste considerente „suprapuse“ influenţează valoarea terenului şi aşa mai departe, prin acţiune şi reacţiune şi interacţiuni repetate. Astfel, s-a ajuns la acea formă de construcţie grandioasă denumită „clădire modernă de birouri“. Ea reprezintă răspunsul la o nevoie reală, deoarece este lăcaşul unei noi grupări de condiţii sociale.
Până aici probele sunt materiale , represented o demonstraţie de forţă, de hotărâre şi inteligenţă în cel mai bun sens al cuvântului. Ea reprezintă produsul integrat al muncii teoreticianului, inginerului şi constructorului.
Problemă : Cum vom imprima acestei stive sterile, în această aglomerare brută, riguroasă şi agresivă, în acest strigăt puternic şi implacabil de revoltă eternă, graţia acestor forme elansate ale sensibilităţii şi culturii născute din pasiuni obişnuite, dar mândre ? Cum să proclamăm de la înălţimea ameţitoare a acestui acoperiş ciudat, vrăjitoresc şi modern, crezul pacifist de sentimente, frumuseţe şi cult al unei existenţe spiritualizate ?
Aceasta este problema, iar noi trebuie să căutăm soluţia într-un proces analog propriei noastre evoluţii — care este de fapt o continuare a acestuia — anume, prin tatonare, pas cu pas, de la aspecte generale la cele speciale, de la consideraţiuni pripite la consideraţiuni de fineţe.
Sunt convins că numai esenţa, proprie fiecărei probleme implicate, ne poate sugera soluţia potrivită. După părerea mea, aceasta este legitatea naturii.
în mare, condiţiile practice sunt următoarele : Ce se urmăreşte : I. Un nivel subteran cuprinzând centrala termică, instalaţii de tot felul etc., într-un cuvânt, centrala electrică, termică, instalaţiile de lumină etc. II. Parterul, după cum este denumit, rezervat pentru magazine, bănci şi alte instituţii ce necesită spaţii ample, lumină maximă şi libertate mare de acces. III. Etajul I cu acces direct prin scară ; acest spaţiu prezintă, de obicei, compartimentări mari, rezolvând cu generozitate trama de rezistenţă, folosind la maximum sticla şi având largi deschideri exterioare. IV. Deasupra etajului I, un număr mare de etaje cu spaţii pentru birouri, suprapuse unul peste celălalt, cu partiu identic, fiecare birou fiind exact copia celuilalt. Un astfel de birou este similar cu o celulă a unui fagure de miere, un simplu compartiment şi nimic mai mult. V şi ultimul punct. In partea superioară a acestei stive se află un spaţiu sau etaj care, din punct de vedere al legăturii sale cu viaţa şi cu utilitatea structurii, este de natură pur fiziologică — şi anume podul. Aici sistemul circulatoriu se completează şi face un mare cot care urcă şi coboară. Acest spaţiu este plin cu rezervoare, conducte, robinete, roţi dinţate şi multe alte obiecte mecanice care suplimentează şi completează uzina generatoare de putere ascunsă sub pământ, la subsol. în sfârșit, sau mai degrabă la început, la parter va fi necesară o deschidere mare, adică o intrare comună pentru toţi cei ce beneficiază de clădirea respectivă.
Deoarece scopul meu este cel de a găsi un model autentic, dar obişnuit, şi nu o soluţie individuală sau specială, trebuie să ne mărginim la acele condiţii care, în principal, sunt prezente la toate clădirile înalte de birouri, eliminând din analiza noastră orice variaţie secundară sau accidentală care ar dăuna clarităţii subiectului de bază analizat de noi. Diviziunea practică pe orizontală şi verticală, adică unitatea de lucru (biroul) este formată, în mod natural, dintr-o cameră cu suprafaţă şi înălţime confortabile. Dimensiunea acestei camere-birou standard, pre-determină în mod firesc unitatea standard a elementelor de rezistenţă şi în mod aproximativ mărimea golurilor pentru ferestre. La rândul lor, aceste unităţi de rezistenţă, alese pur arbitrar, formează, într-un mod la fel de firesc, baza reală a tratării artistice a suprafeţelor exterioare. Fără îndoială, dispunerea elementelor de rezistenţă şi a golurilor primului nivel comercial e necesar să fie cele mai generoase dintre toate. Cele de la nivelul al doilea, nivelul cvasicomercial, sunt de natură oarecum similară. Dispunerea clementelor de rezistenţă şi deschiderile de la nivelul podului nu au nici o importanţă (aici ferestrele nu mai au nici o funcţie reală), deoarece lumina se poate asigura prin luminatoare, nefiind necesară o diviziune celulară din punct de vedere al dispunerii elementelor de rezistenţă.
De aici urinează în mod inevitabil şi foarte simplu că, dacă dăm ascultare instinctului nostru natural, fără a apela la cărţi, reguli şi precedente sau la alte asemenea impedimente educaţionale ce stau în calea unui rezultat spontan şi „raţional“, vom concepe exteriorul clădirii noastre înalte pentru birouri în mod conştient astfel :
La primul nivel, vom face o intrare mare, atrăgătoare, care va concentra atenţia asupra ei, iar restul nivelului va fi rezolvat mai mult sau mai puţin liber, într-un mod generos şi somptuos, care să răspundă exact necesităţilor practice şi în acelaşi timp să exprime un sentiment de largheţe şi libertate. Al doilea nivel va fi rezolvat în mod similar dar, de obicei, cu pretenţii moderate în comparaţie cu primul. Deasupra acestuia, pentru infinitul număr de nivele curente de birouri, pornind de la celula individuală care necesită o fereastră cu montantul său de separare, pervazul şi boiandrugul respectiv, fără prea multă bătaie de cap vom repeta acelaşi model, pentru că ele sunt toate la fel. Vom ajunge apoi la pod care, neavând nici o compartimentare care să formeze celulele-birou şi nici o funcţie specială de iluminare, ne oferă libertatea de a exprima, printr-o generoasă întindere de ziduri şi prin greutatea şi specificul său impunător, terminarea cu adevărat a seriei de nivele cu birouri. Când mă refer la mina arhitectului, nu înţeleg prin aceasta, în mod necesar, pe arhitectul realizat sau format ca arhitect. Mă refer numai la o persoană cu o afinitate spontană şi puternică pentru clădiri şi cu o înclinaţie de celulă a unui fagure de miere, un simplu compartiment şi nimic mai rmult. V şi ultimul punct. în partea superioară a acestei stive se află un spaţiu sau etaj care, din punct de vedere al legăturii sale cu viaţa şi cu utilitatea structurii, este de natură pur fiziologică — şi anume podul. Aici sistemul circulatoriu se completează şi face un mare cot care urcă şi coboară. Acest spaţiu este plin cu rezervoare, conducte, robinete, roţi dinţate şi multe alte obiecte mecanice care suplimentează şi completează uzina generatoare de putere ascunsă sub pământ, la subsol. în sfârșit, sau mai degrabă la început, la parter va fi necesară o deschidere mare, adică o intrare comună pentru toţi cei ce beneficiază de clădirea respectivă.
Deoarece scopul meu este cel de a găsi un model autentic, dar obişnuit, şi nu o soluţie individuală sau specială, trebuie să ne mărginim la acele condiţii care, în principal, sunt prezente la toate clădirile înalte de birouri, eliminând din analiza noastră orice variaţie secundară sau accidentală care ar dăuna clarităţii subiectului de bază analizat de noi. Diviziunea practică pe orizontală şi verticală, adică unitatea de lucru (biroul) este formată, în mod natural, dintr-o cameră cu suprafaţă şi înălţime confortabile. Dimensiunea acestei camere-birou standard, pre-determină în mod firesc unitatea standard a elementelor de rezistenţă şi în mod aproximativ mărimea golurilor pentru ferestre. La rândul lor, aceste unităţi de rezistenţă, alese pur arbitrar, formează, într-un mod la fel de firesc, baza reali a tratării artistice a suprafeţelor exterioare. Fără îndoială, dispunerea elementelor de rezistenţă şi a golurilor primului nivel comercial e necesar să fie cele mai generoase dintre toate. Cele de la nivelul al doilea, nivelul cvasicomercial, sunt de natură oarecum similară. Dispunerea elementelor de rezistenţă şi deschiderile de la nivelul podului nu au nici o importanţă (aici ferestrele nu mai au nici o funcţie reală), deoarece lumina se poate asigura prin luminatoare, nefiind necesară o diviziune celulară din punct de vedere al dispunerii elementelor de rezistenţă.
De aici urmează în mod inevitabil şi foarte simplu că, dacă dăm ascultare instinctului nostru natural, fără a apela la cărţi, reguli şi precedente sau la alte asemenea impedimente educaţionale ce stau în calea unui rezultat spontan şi „raţional“, vom concepe exteriorul clădirii noastre înalte pentru birouri în mod conştient astfel :
La primul nivel, vom face o intrare mare, atrăgătoare, care va concentra atenţia asupra ei, iar restul nivelului va fi rezolvat mai mult sau mai puţin liber, într-un mod generos şi somptuos, care să răspundă exact necesităţilor practice şi în acelaşi timp să exprime un sentiment de largheţe şi libertate. Al doilea nivel va fi rezolvat în mod similar dar, de obicei, cu pretenţii moderate în comparaţie cu primul. Deasupra acestuia, pentru infinitul număr de nivele curente de birouri, pornind de la celula individuală care necesită o fereastră cu montantul său de separare, pervazul şi boiandrugul respectiv, fără prea multă bătaie de cap vom repeta acelaşi model, pentru că ele sunt toate la fel. Vom ajunge apoi la pod care, neavând nici o compartimentare care să formeze celulele-birou şi nici o funcţie specială de iluminare, ne oferă libertatea de a exprima, printr-o generoasă întindere de ziduri şi prin greutatea şi specificul său impunător, terminarea cu adevărat a seriei de nivele cu birouri. Când mă refer la mina arhitectului, nu înţeleg prin aceasta, în mod necesar, pe arhitectul realizat sau format ca arhitect. Mă refer numai la o persoană cu o afinitate spontană şi puternică pentru clădiri şi cu o înclinaţie de a le da o formă care să corespundă naturii sale sincere, exprimându-se într-un mod direct şi simplu. Acest arhitect va urma, poate, o cale inocentă în rezolvarea problemei sale şi prin aceasta va da dovadă de un talent demn de invidiat pentru gândirea logică. Dacă are şi ceva talent în realizarea detaliilor formelor, dacă are şi afinitate pentru forma simplă şi pură în sine, alături de dragoste pentru această formă, rezultatul va exprima ceva din farmecul sentimentului, în afara naturaleţii simple şi directe şi a completitudinii afirmaţiei generale.
Voi presupune acum, în cadrul studierii problemei noastre, că am trecut prin diversele etape ale analizei şi anume :

I — baza socială a cererii unor clădirii înalte pentru birouri;
II — satisfacerea practică a acestei cereri
III — trecerea de la probleme legate de proiectare, execuţie şi dotări, ca atare, la planul superior al arhitecturii naturale concepute ca reprezentând o devenire directă a unei clădiri rezistente şi raţionale;
IV — continuând elevarea, de la stadiul arhitecturii naturale (elementare) vom atinge incipienta expresie arhitecturală autentică, printr-un surplus dozat de sentiment, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ.
Deşi clădirea noastră poate avea toate aceste elemente, ne aflăm departe de a găsi o soluţie potrivită pentru problema ce încercăm să o definim. Trebuie, în acest stadiu, să temperăm pornirea imperativă a emoţiei.
Ea ne cere să spunem care este trăsătura principală a clădirii înalte pentru birouri ? Imediat vom răspunde : Este impunătoare şi elegantă. Acesta este cel mai atrăgător aspect pentru spiritul artistic. în atracţia sa se află, parcă, cel mai cristalin sunet de orgă. în exprimarea sa, artistul trebuie să atingă acea coardă sensibilă dominantă şi adevărată a imaginaţiei sale. Clădirea va fi înaltă în cele mai mici detalii. în ea se va afla forţa şi puterea înălţimii sale şi va trebui să simţim în ea gloria şi mândria exaltării. Fiecare detaliu va fi ceva mândru şi elansat ce se va înălţa triumfător, ceva care, de la vârf la bază, este un tot unitar, fără nici un fel de trăsătură distonantă ; o peroraţie a noului, a surprizei şi elocvenţei proprii unor condiţii de maximă îndrăzneală, alienare sau limitare. Cel ce proiectează în acest spirit, având şi simţul răspunderii faţă de generaţia sa, va fi străin de laşitate, negativism, ignoranţă şi diletantism. El trebuie să-şi trăiască viaţa şi să trăiască pentru această viaţă, în sensul cel mai deplin şi mai perfect. Trebuie să-şi dea seama, imediat şi în mod inspirat, că problema unei clădiri înalte pentru birouri este una din cele mai uimitoare şi magnifice ocazii care au fost oferite vreodată de către natură, în generozitatea sa, trufaşului spirit omenesc.
Faptul că acest lucru nu a fost observat şi, de fapt, a fost negat în mod deschis, reprezintă o expresie a perversităţii omului, care trebuie să înceteze acum. încă o menţiune. Să încercăm să transferăm această întrebare în zona observaţiei calme, filosofice. Hai să căutăm o soluţie complexă şi definitivă : să considerăm că această problemă nu mai există ca atare.
în legătură cu părerile serioase de mai sus, susţinute de critici avizaţi şi prevenitori, cu mult regret nu le voi accepta în prezenta demonstraţie, deoarece, pentru mine, ele sunt secundare, neesenţiale şi nu ating punctul cheie, sau punctul nevralgic al întregii probleme, fiind departe de adevărata şi imuabila filosofic a arhitecturii ca artă. Pot afirma acum că această părere pune în discuţie, în vederea soluţionării problemei noastre, o formulă definitivă şi comprehensivă.
Orice lucru din natură are o formă, cu alte cuvinte un contur, o imagine exterioară care ne spune ce reprezintă acest lucru, ce-1 deosebeşte de noi şi de alte lucruri.
Fără nici o excepţie, peste tot în natură, aceste forme exprimă viaţa interioară, calitatea nativă a unui animal, pom, pasăre, peşte, pe care ne-o prezintă ca atare. Ele sunt atât de caracteristice, uşor de recunoscut, încât afirmăm, pur şi simplu, că sunt „naturale“ şi că aşa şi trebuie să fie. Totuşi, când ne furişăm privirea sub această pojghiţă a lucrurilor, în momentul în care privim reflectarea calmă a noastră şi a norilor de deasupra noastră, coborându-ne privirea asupra adâncurilor clare, curgătoare şi nelimitate ale naturii, cit de uimitoare este liniştea sa, cât de înfiorătoare curgerea, vieţii, cât de pasionant misterul său. Necontenit, esenţa lucrurilor ia forma materiei proprii, şi acest proces, care nu se poate exprima prin vorbe, îl numim naştere şi creştere. Pentru scurt timp, spiritul si materia îngemănate se pierd în depărtare. Acest moment este chiar ceea ce numim decadenţă, moarte. Aceste două întâmplări par împreunate şi interdependente, fuzionate într-una singură, precum un balon de săpun cu aureola sa strălucitoare, în culori schimbătoare ce par purtate de aripile leneşe ale aerului. Acest aer este minunat, depăşind limitele înţelegerii omeneşti. Şi totuşi, pentru un ochi avizat care priveşte delimitarea lucrurilor şi analizează cu precădere şi cu multă dragoste acea faţetă a lucrurilor luminată de soare — pe care o simţim cu bucurie ca reprezentând viaţa — există o permanentă bucurie sufletească în faţa frumuseţii, a spontaneităţii extreme prin care viaţa încearcă să-şi îmbrace formele, în perfectă armonie cu nevoile sale. întotdeauna, viaţa pare a fi una cu forma pe care o îmbracă şi inseparabilă de aceasta, într-atât de perfect este sentimentul împlinirii.
Fie că e vorba de un vultur impunător în zbor, fie un măr în floare, calul asudat de povară, zâmbitoarea lebădă, stejarul rămuros, pârâiașul şerpuitor de curând izvorât, norii purtaţi uşor de vânt, de la răsăritul la apusul soarelui, forma îşi urmează permanent funcţiunea, aceasta fiind legea firii. Atunci când funcţiunea nu se schimbă şi forma rămâne neschimbată. Rocile de granit, veşnic tăcutele dealuri rămân posterităţii ; fulgerul ia naştere, prinde formă şi moare cât ai clipi.
Legea atotcuprinzătoare a tuturor lucrurilor organice, anorganice, a tuturor lucrurilor fizice şi metafizice, a celor omeneşti şi supraomeneşti, a tuturor manifestărilor adevărate ale minţii, inimii şi sufletului ne arată că viaţa se poate recunoaşte prin exprimarea sa, că forma urmează întotdeauna funcţiunii. Aceasta este legea.
Atunci, de ce trebuie să încălcăm, zilnic, această lege, în artă ? Oare suntem atât de decadenţi, imbecili şi aproape orbi încât să nu fim în stare să distingem acest adevăr atât de simplu, extrem de simplu ? Oare este, cu adevărat, atât de transparent acest adevăr, încât vedem prin el, dar nu-1 vedem pe el ? Oare este, cu adevărat, această clădire înaltă pentru birouri ceva extrem de minunat sau este, mai degrabă, foarte obişnuit, întâlnit la fiecare pas, atât de apropiat de noi, încât nu-i putem distinge conturul, forma, expresia exterioară, componenţa sau orice altceva am dori, şi care trebuie, conform naturii proprii a lucrurilor, să corespundă funcţiunilor clădirii respective şi care, în condiţiile în care funcţia nu se schimbă, forma să rămână şi ea aceeaşi ?
Oare nu ne demonstrează acest lucru imediat, clar şi definitiv că o clădire joasă, cu unul sau două etaje, va avea un caracter special care va corespunde unor nevoi speciale, că şirurile de birouri tip, cu aceeaşi funcţiune, vor continua să existe intr-o aceeaşi formă şi că podul, specific şi concluziv cum este în esenţă, va avea o funcţie tot atât de puternică în semnificaţie, continuitate şi formă a exprimării exterioare ? De aici rezultă, în mod firesc, spontan şi fără bătaie de cap, o diviziune triplă, nu pe baza vreunei teorii, simbol sau logică sofisticată.
Astfel, proiectul unei clădiri înalte pentru birouri îşi are locul alături de toate celelalte tipuri de arhitectură create pe vremea când arhitectura, aşa cum se întâmplă arareori, era o artă adevărată. Mărturie stă templul grec, catedrala gotică, fortăreaţa medievală.
Atunci când vor guverna instinctul şi sensibilitatea nativă în practicarea acestei iubite arte, atunci când se va aplica acea cunoscută şi admirată lege că forma este întotdeauna expresia funcţiei, atunci când arhitecţii noştri vor înceta să se zbată şi să îndruge vrute şi nevrute, încătuşaţi şi infatuaţi, în atmosfera lâncedă a școlilor din străinătate, atunci când, fiind simţită cu adevărat, o şi accepţi cu bucurie că există, ea îţi va dezvălui strălucirea proaspătă a câmpiilor înverzite şi te va elibera, arătându-ți că simpla frumuseţe şi somptuozitate a legii în sine, aşa cum este arătată de natură, va împiedica pe orice om cu mintea întreagă şi suflet sensibil de a schimba această libertate naturală cu una forţată.
Indiferent ce limbă străină am vorbi, este evident că am vorbi-o cu un puternic accent american. In schimb, oricare arhitect din această ţară poate, sub benefica influenţă a acestei legi, să se exprime în cel mai simplu, cel mai modest şi cel mai natural mod ce-i stă în putinţă. Acesta poate, într-adevăr şi sigur, să-şi dezvolte propria individualitate ce-i este caracteristică, iar ca artă, arhitectura va deveni pentru el o formă vie de exprimare, o formă naturală de articulare, care-1 va domina şi va aduce noi comori, mici şi mari, artei în devenire din ţara sa ; atunci când ştim şi simţim că natura ne este prietenă şi nu duşman de moarte, că o după-amiază la ţară, o oră pe malul mării, o imagine completă a unei • zile pe care ne-o oferă zorile, trecând apoi prin amiază şi amurg, ne vor sugera atât de mult din tot ce este ritmic, adânc şi etern în imensa artă care este arhitectura, ceva atât de adânc şi adevărat, încât toate formalităţile limitate, regulile rigide aplicate şi constrângerile sufocante ale şcolilor nu o pot anihila în noi. Numai în acest moment se poate declara, sus şi tare, că ne aflăm pe drumul care duce către o artă naturală şi plăcută, o arhitectură care va deveni în curând o artă în adevăratul sens al cuvântului, o artă ce va trăi pentru că va fi a oamenilor, făcută pentru oameni şi de către oameni.