Louis Sullivan, Ornamentul în arhitectură (1892)

Consider un lucru evident faptul că o clădire lipsită de orice fel de ornament poate totuşi transmite un sentiment nobil şi demn numai datorită volumului şi proporţiilor sale. Pentru mine nu este un lucru evident faptul că ornamentul poate contribui în mod intrinsec la mărirea calităţilor conferite de elementele proprii clădirii. Şi, atunci, de ce să apelăm la ornamente ? Oare nu este suficientă demnitatea nobilă a simplităţii ? De ce să vrem mai mult ?
Dacă ar fi să dau un răspuns total sincer la această întrebare, aş afirma că simţul nostru estetic nu ar tivea decât de profitat dacă ne-am abţine de la folosirea ornamentelor pentru un număr de ani de azi înainte, pentru ca mintea noastră să se poată concentra întru totul în realizarea unei clădiri reuşite ca formă şi totodată atrăgătoare, fără ornamente. Astfel, din necesitate, ar trebui să ne abţinem de a face o mulţime de lucruri neplăcute, învățând, prin contrast, cât este de eficient a gândi lucrurile în mod natural, viguros şi complet. Depăşind această fază, ne-am putea întreba apoi, fără teamă, în ce măsură aplicarea decorativă a ornamentelor poate mări frumuseţea construcţiilor noastre, ce farmec deosebit le-ar mai putea conferi.
Mai târziu, familiarizaţi fiind cu formele pure şi simple, le vom inversa ; instinctul va fi cel care ne va feri de vandalism. Vom respinge tot ce ar ştirbi puritatea formelor, ducând la degradarea lor morală. în acelaşi timp, vom înţelege că ornamentul este un lux intelectual şi nu o necesitate, deoarece vom avea o imagine clară atât a limitelor, cât şi a valorii reale a structurilor nedecorate. Dispunem de romantismul şi de dorinţa intimă de a exprima această valoare. Simţim în mod intuitiv că volumele puternice, viguroase şi simple sunt cele ce pot purta cu graţie naturală veșmântul visat de noi şi, astfel, clădirile noastre, drapate în măiastră împletire de meşteşug şi inspiraţie, ne vor vrăji cu îndoită putere, precum sunetele melodice estompate de armonia unor voci.
Acestea cred că vor fi liniile generale în care va gândi un artist adevărat. Cred, de asemenea, că, atingând culmea capacităţii sale, acesta îşi va da seama de idealul său. Sunt convins că ornamentul în arhitectură trebuie să apară în acest spirit, deoarece numai acest spirit este şi atrăgător şi creator totodată. Acelaşi ornament, dar produs de oricare alt spirit, este lipsit de orice valenţe superioare.
Cu alte cuvinte, o clădire care este, în mod autentic, o operă de artă (şi, după părerea mea, nici nu trebuie să existe altfel de clădiri) este, prin natura, esenţa şi existenţa sa fizică, o expresie emoţională. Astfel stând lucrurile, şi sunt convins că aşa se întâmplă, ea trebuie să aibă, aproape în sens literal, viaţă. Pornind de la acest principiu vital, rezultă că o structură ornamentală trebuie să aibă o calitate care să se poată exprima prin următoarele cuvinte : în ea trebuie să existe un flux continuu al aceluiaşi impuls emoţional care să fie prezent în diversele sale forme de exprimare şi prin care să se obţină o ornamentaţie decorativă cu atât mai intensă cu cât compoziţia volumetrică este mai profundă. Chiar mai mult, aceste două componente trebuie să-şi aibă izvorul în aceeaşi matcă emoţională.

Sunt conştient că o clădire decorată, concepută în virtutea acestui principiu, îl va supune pe creatorul său la o tensiune emoţională puternică şi permanentă, la o singularitate organică de ideaţie şi ţel, menţinută la tensiuni înalte. Singura care va verifica acest fapt va fi însăşi clădirea, după terminarea sa, şi dacă aceasta va fi fost concepută cu suficientă adâncime de simţire şi austeritate de gândire, cu cât va fi fost mai intensă căldura cu care a fost gândită, cu atât va rămâne, de-a pururi, demnă şi nobilă, ca un monument al elocvenţei umane. Tocmai această calitate caracterizează marile monumente ale trecutului. Fără îndoială, aici trebuie căutat secretul deschiderii ca viziune către viitor.
După părerea mea, compoziţia volumetrică şi sistemul decorativ al unei structuri, aşa cum am arătat, trebuie să se poată totuşi separa unul de celălalt numai teoretic, în scopul unui studiu analitic. Sunt convins, după cum am spus, că se poate concepe o clădire, o clădire funcţională şi perfectă chiar fără nici un fel de ornament. Totodată, sunt la fel de convins că unei structuri decorate, gândită în mod armonios şi analizată în detaliu, nu i se poate nega sistemul decorativ propriu fărâmă“ i se distruge personalitatea.
Până în prezent, a fost oarecum la modă să se vorbească despre ornament — şi, poate, fără prea multă superficialitate în gândire — ca fiind ceva ce se poate folosi sau nu, după caz. Eu cred exact contrariul şi anume : prezenţa sau absenţa ornamentului trebuie, bineînţeles în cazul unei lucrări serioase, să fie hotărâtă chiar din momentul conceperii proiectului. Poate par prea insistent, dar cer în mod special şi justificat acest lucru, deoarece arhitectura creatoare este o artă pură, iar forţa sa se exprimă în ritmuri de mare subtilitate, foarte asemănătoare cu cele din arta muzicală de care este cea mai apropiată sub raportul afinităţilor.
Trebuie să se înţeleagă clar că un proiect ornamental va fi mult mai frumos dacă îţi va părea că se integrează în suprafaţa sau în materialul de bază, iar nu „lipit“ de acesta, ca să spun aşa. Cu puţină atenţie vom vedea că, în primul caz, există o participare afectivă specială între ornament şi structură, lucru neîntâlnit în cel de al doilea. In mod clar, din această participare afectivă au de câștigat atât structura, cât şi ornamentul ; fiecare din ele măreşte valoarea celeilalte. După părerea mea, se poate spune că aceasta este baza de pornire a ceea ce se poate numi sistem organic de ornamentaţie. De fapt, ornamentul este ceva ce se aplică prin inserţie sau decupare, sau, în alt mod, pe un material diferit : totuşi, atunci când lucrarea va fi terminată, ornamentul va trebui să pară ca şi cum, datorită acţiunii desăvârșite a unor forţe benefice, s-ar ivi din însăşi textura materialului şi că s-a aflat acolo dintotdeauna, aşa cum ne apare o floare crescută între frunzele aceleiaşi plante-mamă.

Prin această metodă se face un fel de contact eu spiritul, care dă viaţă volumului şi care este liber de a trece în ornament şi astfel nu mai poate fi vorba de două lucruri distincte, ci de unul singur. În continuare, dacă reuşim să atingem starea de observare atentă şi reflexivă, va fi evident, in cazul în care dorim să obţinem o unitate poetică reală, că ornamentul trebuie să ne apară nu ca ceva ce preia spiritul structurii, ci ca un lucru care exprimă acest spirit în virtutea unei deveniri treptate şi diferenţiale.
Gândindu-ne la logica dezvoltării din natură, putem conchide că un anumit fel de ornament trebuie să corespundă unei anumite structuri, tot aşa cum o anumită frunză trebuie să crească într-un anumit copac. O frunză de ulm nu ar „arăta bine“ într-un pin, parcă „se potrivesc mai bine“ acele pinului. Tot aşa, un ornament sau schemă organică de decoraţie ce se potriveşte unei structuri gândite în spaţii largi şi volume masive nu s-ar potrivi unei structuri delicate şi elegante. Mai mult, nici sistemele ornamentale, de orice fel ar fi ele, ale unor clădiri nu s-ar putea folosi şi în cazul altor clădiri. Acest lucru se explică prin faptul că o clădire trebuie să aibă o personalitate la fel de pregnantă ca aceea a oamenilor care-i face, în mod distinct, să difere între ei, indiferent de gradul de asemănare, ca rasă sau rudenie.
Toată lumea ştie şi simte cit de puternic individuală este vocea fiecăruia dintre noi, dar puţini sunt aceia care se gândesc că tot printr-o voce — deşi de alt fel — ni se adresează fiecare clădire pe care o vedem. Ce caracterizează vocile clădirilor ? Sunt ele brutale sau plăcute, nobile sau primitive ? Oare ceea ce ne comunică ele se face în proză sau poezie ? Simpla deosebire exterioară de formă nu înseamnă şi personalitate. Personalitatea este rezultatul unor particularităţi intime, armonioase ca necesitate. Aceste particularităţi, caracteristice naturii umane, le putem aplica, prin analogie, şi unei clădiri.

Un studiu sumar ar da oricui posibilitatea de a discerne şi aprecia caracteristicile evidente ale clădirilor ; aprofundând acest studiu şi comparându-ne impresiile, vom putea avea apoi o vedere de ansamblu asupra formelor şi calităţilor care, la prima vedere, rămân ascunse. La o şi mai profundă analiză, vom fi supuşi unor puternice senzaţii noi emanând din descoperirea unor calităţi nebănuite iniţial, calităţi care sunt mărturii clare ale puterii de expresivitate datorate perceperii semnificaţiilor sale.
Plăcerea intelectuală şi emoţională cauzată de aceste descoperiri ne va face să ne continuăm analiza până în momentul în care, în cazul lucrărilor de valoare, vom înţelege că ceea ce văzusem iniţial reprezentase, de fapt, foarte puţin şi că aproape totul fusese atunci ascuns privirii noastre.
Puţine sunt lucrările ce pot rezista acestui test analitic atent, sistematic; lipsa lor de substanţă nu întârzie să se dezvăluie. Totuşi, nici o analiză, oricât de atentă, constantă sau profundă ar fi, nu va putea epuiza semnificaţiile unei adevărate şi valoroase opere de artă. Explicaţia rezidă în faptul că acele calităţi ce o fac atât de valoroasă nu sunt numai de ordin intelectual, ci şi de ordin psihic, simbolizând maxima expresie şi întruchipare a individualităţii sau a personalităţii sale.
Prin urmare, ştiind că această calitate spirituală şi emoţională reprezintă un atribut nobil, dacă sălăşluieşte cu adevărat în volumul clădirii, ea trebuie, atunci când o aplicăm unei scheme virile şi sintetice de ornamentaţie, să o ridice imediat de la cota obişnuitului la înălţimile expresiei dramatice.