Ludwig Mies van der Rohe, CONSTRUCŢIA INDUSTRIALĂ, 1924

Necesitatea unei industrializări a activităţii constructive a fost contestată, chiar şi recent, de aproape toate cercurile implicate şi consider un progres faptul că această chestiune este discutată acum cu seriozitate de un cerc mai larg, chiar dacă puţini sânt, cu adevărat, convinşi de acest lucru.

Industrializarea progresivă în toate domeniile ar fi cuprins şi meseria de constructor, fără să ţină cont de concepţii şi de valori sentimentale învechite, dacă anumite circumstanţe n-ar fi barat aici drumul.

În industrializarea activităţii constructive văd eu problema esenţială a arhitecturii epocii noastre. Dacă reuşim să realizăm această industrializare atunci problemele sociale, economice, tehnice şi chiar cele artistice vor putea fi uşor rezolvate.

La întrebarea cum poate fi realizată industrializarea se poate răspunde uşor dacă încercăm să stabilim ce i s-a pus până acum în cale. Presupunerea că motivul l-ar constitui formele învechite de execuţie nu este întemeiată. Acestea nu sunt cauza, ci efectul unei stări şi ele nu se află în nici un fel de contradicţie cu caracterul vechii economii a construcţiilor.

Încercarea de a crea noi forme de execuţie a fost făcută în repetate rânduri şi nu a cuprins decât acele domenii ale arhitecturii care permiteau o industrializare. Apoi şi modul actual de a construi prin montaj este, fără îndoială, supra-apreciat. Acesta a fost utilizat doar la construcţii de hale, în industrie şi în agricultură ; mai întâi firmele de construcţii metalice au fost acelea care au produs, în întreprinderile lor, elementele de construcţie gata pentru montaj.

De curând, şi industria lemnului are tendinţa de a prelucra industrial elementele ei de construcţie, pentru a conferi execuţiei un caracter exclusiv de montaj. La aproape toate celelalte clădiri, întreaga structură şi o mare parte din finisajul interior sânt executate în acelaşi mod, din vremuri imemoriale, şi prezintă un caracter pur meşteşugăresc.

Acest caracter nu poate fi schimbat nici prin forme economice, nici prin metode de lucru şi tocmai el le asigură micilor întreprinderi viabilitatea. Desigur, prin utilizarea altor formate de piatră, şi mai mari, se pot economisi materiale şi salarii, aşa cum o arată noile moduri de a construi, dar nici acest lucru nu schimbă în vreun fel caracterul meşteşugăresc al execuţiei ; pe de altă parte, trebuie să mai remarcăm că zidăria din cărămidă prezintă avantaje incontestabile faţă de aceste noi sisteme de construcţie.

Nu este vorba atât de o raţionalizare a metodelor de lucru de până acum, cât de o transformare radicală a modului de a construi în general.

Atâta vreme cât folosim, în esenţă, aceleaşi materiale, caracterul construcţiei nu se va schimba, iar acest caracter determină, în ultimă instanţă, aşa cum am menţionat deja, formele de execuţie.

Industrializarea activităţii constructive este o chestiune de material. De aceea, cerinţa de noi materiale de construcţie este cea dintâi premisă. Tehnica noastră va trebui să reuşească şi va reuşi să inventeze un material de construcţie care să poată fi executat şi prelucrat industrial, să fie solid, rezistent la intemperii, să fie izolator acustic şi termic.

Va trebui să fie un material uşor, a cărui prelucrare nu numai că este permisă, ba chiar reclamată do industrializare. Producerea industrială a tuturor componentelor poate fi raţionalizată cu adevărat abia în procesul de fabricaţie, iar atunci munca pe şantier va avea exclusiv un caracter de montaj şi va putea fi limitată la un timp nebănuit de scurt. Aceasta va avea drept urmare o ieftinire considerabilă a costului construcţiei.

De asemenea, noile tendinţe ale arhitecturii îşi vor găsi propriile comenzi. îmi apare limpede că astfel este distrus meşteşugul de constructor în forma sa de până acum ; cine va regreta însă că locuinţa viitorului nu mai poate fi ridicată de meşteri constructori să mediteze la faptul că nici automobilul nu mai este construit de rotar.