Ludwig Mies van der Rohe, NOUA EPOCĂ, 1930

Noua epocă este un fapt; ea există cu totul independent dacă îi adresăm un „da“ sau „nu“. Ea nu este însă nici mai bună nici mai rea decât orice altă epocă. Ea este un dat pur şi în sine indiferentă la valori. De aceea, nu voi zăbovi îndelung asupra încercării de a face inteligibilă noua epocă, de a-i prezenta relaţiile şi de a-i dezvălui structura intrinsecă.

Nu vom supraaprecia nici problema mecanizării, a tipizării şi a normării. Vom accepta apoi, ca fapt, schimbarea relaţiilor economice şi sociale.

Toate aceste lucruri îşi urmează cursul predestinat şi orb în faţa valorii. Decisiv va fi numai cum ne vom dovedi, in aceste condiţii, valoarea.

Abia aici încep problemele spiritului. Este vorba nu de „ce“, ci numai şi numai de „cum“.

Că producem bunuri sau cu ce mijloace le fabricăm, aceasta, din punct de vedere spiritual, nu spune nimic. Că ridicăm clădiri extinse pe verticală sau pe orizontală, din oţel şi sticlă, aceasta nu spune nimic despre valoarea acestor construcţii. Că în urbanizare se urmăreşte centralizarea sau descentralizarea, aceasta este o problemă practică, însă nu una axiologică.

Însă tocmai chestiunea valorii este cea hotărâtoare. Trebuie să instaurăm noi valori, să prezentăm scopuri de ultimă instanţă pentru a dobândi criteriile de măsură. Căci sensul şi îndreptăţirea fiecărei epoci, deci şi ale epocii noi, rezidă numai şi numai în faptul că epoca oferă spiritului premisa, posibilitatea de existenţă.