Marcel lancu, ARHITECTURA NOUĂ ,1925

Ruperea unităţii atotcuprinzătoare de artă a arhitecturii, aşa cum această artă ni se înfăţişează în vremea Renaşterii, este pricina celor dinţii erezii în artele plastice : încercarea ușuratică şi deplasată a „iluzionării“, căreia i s-au opus cu violenţă arhitecţii mari (Brunelleschi, Michelozzo, Blondei etc).
Sciziunea s-a accentuat cu vremea, iar romantismul secolului trecut a consolidat catastrofalul individualism în artă.
O conştiinţă artistică nouă şi puternică s-a ridicat în lume, cu naşterea artelor „revoluţionare“ (cubism, abstracţionism, constructivism), tocmai când arhitectura era să dispară într-un suvenir dulce din trecut şi artele plastice despuiate de însuşi sensul lor organic să devie speculaţii de cafenea.
Cu o claritate, o violenţă şi o competenţă neîntâlnită de veacuri, artele plastice au dat după război primul atac care trebuia să elibereze şi să lumineze şi calea arhitecturii. Pregătirea se făcuse cu folosinţă, calea era deschisă. Din toate colţurile vechii Europe se ridică strigătul artistului după viaţă. Artele plastice refăcuseră procesul reintegrării elementelor esenţiale în creaţiunea artistică şi dictau tuturor artelor claritatea lor. Manifestul artiştilor radicali din 1918 glăsuia : Trebuie o concepţie unitară, adâncă, dacă vrem deciziuni puternice, de lungă durată. Noi artiştii reprezentăm o esenţială parte a generalităţii şi vrem să preluăm răspunderea evoluţiei ideale. Anunţăm că legea artistică a vremii noastre este azi aproape formulată! Spiritualitatea unei arte abstracte înseamnă deschiderea orizontului simțământului de libertate al omului. Credinţa noastră este arta frăţească, misiune nouă a omului în societate. Arta constrânge la o unitate de concepţie ce trebuie să fie fundament al omului nou. Vrem să unim puterea conştientă a producţiei forţelor individuale pentru realizarea ' misiunii acestora în cea comună, totală. Luptăm contra individualismului fără sistem. Cel mai înalt concept al nostru este căutarea unui plan atotcuprinzător de orizonturi spirituale. Aceasta este datoria noastră. Vom da expresie valurilor formidabile, vom da directive vii tendinţelor disparate (Eggeling, lancu, Richter). În acelaşi timp, dar fără nici un contact, De Stijl, gruparea moderniştilor olandezi, care cei dintâi în Europa au realizat arhitectura nouă, lansa un manifest semnat de pictori, arhitecţi şi sculptori, în frunte cu Theo van Doesburg, din care extragem :
1. Există azi o conştiinţă nouă şi una veche în lume. Cea veche se îndreaptă spre individual, cea nouă spre universal.
2. Arta nouă a adus la lumină ceea ce conţine conştiinţa cea nouă : echilibrarea proporţiei între individual şi universal.
3. Conştiinţa nouă este pregătită a se realiza şi în viaţa exterioară. Fondatorii noii concepţii care cred în reforma artei şi a culturii vor să distrugă preponderenţa individuală, dogmele care stau în drumul realizărilor, aşa precum în artele plastice s-a distrus prin aboliţiunea naturalismului ceea ce stătea în drumul ultimelor noţiuni de artă.
Programatic, cerinţele comune erau :
1) Distrugerea expoziţiilor. In schimb se cer ateliere de colaborări artistice pe problemele vieţii ;
2) Exprimarea unei concepţii comune tuturor artelor pentru o bază spirituală universală de a construi ;
3) Distrugerea dualităţii între viaţă şi artă, arta devine viaţă ; 4) Distrugerea dualismului între artist şi om, creatorul nou revenind la esenţa mijloacelor sale artistice, cere loc în viaţă, vrea să devină meşteşugarul unei noi civilizaţii.
Ne putem închipui ce ecou a creat în sufletul artiştilor turburaţi de neîncrederea în creaţiile lor aceste revendicări. Zilele revoluţiilor postbelice au fost cel mai amplu laborator de încercări pentru ideile noi. Sculptorii, arhitecţii, pictorii acelor locuri au produs prin colaborare acele serii de expoziţii şi realizări din Rusia şi mai ales Germania, pe care noi le considerăm ca un vulcan de adevăruri ce nu se poate să nu schimbe suprafaţa pământului. Deodată, hegemonia artistică a revenit în mâinile arhitecturii inoculate. Cu această ocazie amintim numele lui Gropius şi Taut — cel dintâi, care a făcut primele realizări experimentale, cel de-al doilea, care a realizat lângă Berlin, în oraşul Magdeburg, primele realizări practice, în anul 1920 — ce vor rămâne veşnic, cu toată insuficienţa inerentă tranziţiei, primul monument al voinţei artistice a epocii noastre.
Nimeni nu putea profita mai mult de binefacerile unei clarificări până la elemente ale problemelor artistice ale timpului decât arhitectul, căci el rămăsese în lume fără tradiţie, fără şcoală, fără meşteşugari, fără credinţă. Un moment s-a simţit acest lucru şi lumea nouă credea că inginerul, ca unul mai adaptat vieţii, problemelor vii, soluţiilor fără înconjur în concepţia strict economică şi practică cerută azi, îi va lua locul. Pericolul era mare, cu atât mai mult cu cât tânărul arhitect ieşit din şcoală purta „lavalliere“, pălării cu boruri romantice, iar în faţa vieţii, cu toate diplomele lui, nu ştia face nici măcar cât zidarul său. Arhitectura nouă, în viu contact cu artele plastice moderne, a pus şi dânsa cu acestea problema simplificării formelor, a priceperii materialelor de prelucrat şi mai ales a distrugerii ideii eclectice de stiluri.
Prin schimbul viu de vederi ce s-a iscat, s-a înţeles, în fine, că stilurile nu se fac, nu se combină şi că numai dintr-un optimism viu şi o înţelepciune pentru manifestările atât de caracteristice şi specifice ale zilelor noastre, dacă îi susţin rostul, se va naşte ca dintr-o funcţie : Stilul. Pe de o parte ştiinţa, necesitatea cerinţelor practice (care sunt clar distincte de ale epocii înfloririi barocului de exemplu), pe care le găsim rezolvate prin maşină, pe de altă parte, pasiunea pentru sinteză artistică a formei naturale şi simple, reprezentând funcţiunea, au format soclul cercetărilor arhitecturii noi de astăzi.
Acum s-a înţeles că arhitectura nu poate fi arta de a desemna faţade sau nuduri, ci problema ei artistică rezidă în arta corespondenţelor spaţiale, a raporturilor echilibrate de volume, a proporţiilor şi a ritmurilor construite numai conform legilor organice ale sensibilităţii şi ale geometriei.
Problemele de azi nu mai sunt cele de altădată. Uzinele, Oraşele-Grădini, Locuinţele Ieftine, Zgârie-Norii îşi cer o concepţie adevărată. A le supune stilurilor moarte este o monstruozitate şi o dovadă de impotenţă. Toate valorile esenţiale ale arhitecturii trebuie revizuite : interiorul, singurul scop al acţiunii de a clădi, urbanismul, scopul social al arhitecturii, şi estetica, aceasta în sensul utilitarist al clădirii.
Un tânăr arhitect german, L. Hilbersheimer, precizează în termenii următori problema arhitecturii de azi :
,,Ca orice disciplină stă şi arhitectura în faţa necesităţii de a aduce lumină în jurul mijloacelor ce-i formează fundamentul şi însăşi natura ei. Aci i-a servit pictura drept călăuză, amintindu-i elementele de bază ale oricărei arte : elementele geometrice şi cubice care formează ultima obiectivare posibilă. Corpurile simple cubice : cubul, sfera, cilindrul, prisma, piramida, elemente pur compoziţionale, sânt elementele de bază ale oricărei arhitecturi. Faptul că natura arhitecturii înseşi este volum în spaţiu constrânge la o claritate formală. Arhitectura îşi are originea în geometrie“.
S-a înţeles, în fine, azi, că arhitectura este prin excelenţă artă socială şi că individualismul în arhitectură este cel mai mare pericol. Arhitectura a înflorit numai în acele vremi când în ideea de concepţie a celei mai simple orfevrării, ca şi a celui mai simplu monument, se oglindeşte acelaşi spirit bazat pe valori funcţional crescute şi de acord acceptate în timp şi loc.
După un secol de încercări sterile şi în ciuda istoricismului eclectic, se arată astăzi în Occidentul Europei o mişcare de arhitectură care întronează un nou simţ al formei, bazat pe o epuraţie de elemente geometrice, un nou simţ al materialelor, mai sincer, mai viu, care, după credinţa noastră, se va dezvolta în timp, în adevăratul stil crescut din spiritul şi economia vieţii noastre.