Nikolai A. Ladovski, ARHITECTURA ŞI SPAŢIUL (1919)

Arhitectura este o artă care operează cu spaţiul. Sculptura este o artă care operează cu forma. Arhitectul care concepe o clădire trebuie să compună mai întâi spaţiul, fără să se intereseze de material şi de construcţie. După aceea trebuie să înceapă să mediteze şi la acestea. Astfel se poate lucra mai uşor, iar rezultatele apar mai exacte şi mai bune.
Este adevărat că spaţiul joacă un rol în toate ramurile artei, dar numai arhitectura oferă premisa pentru o reprezentare corectă a spaţiului.
Construcţia ţine de arhitectură, deoarece ea defineşte conceptul de spaţiu. Folosirea la minimum a materialului şi obţinerea unui rezultat maxim constituie un principiu fundamental al constructorului. Aceasta nu are nimic a face cu arta şi poate corespunde numai întâmplător cerinţelor arhitecturii.
Forma poate exista independent de material, aşa cum este posibilă existenţa formelor abstracte. Impresia de greutate este influenţată nu numai de formă, ci şi de experienţa de viaţă. Dacă din două materiale diferite realizăm aceeaşi formă, nu se obţine aceeaşi impresie de greutate. Trebuie subliniat că arhitectura ca artă are propriile sale legi. Acest lucru poate fi clar exprimat atunci când arhitectul nu se lasă condus de legile utilului.
Faţada nu trebuie să fie numai consecinţa conţinutului interior al unei clădiri, ci trebuie să posede o valoare proprie.
Cum trebuie combinate formele şi care forme sunt simple, elementare ?… O formă elementară este aceea pe care privitorul nu o poate descompune.
Mai întâi trebuie considerată forma cea mai simplă, ca de exemplu dreptunghiul, după aceea adăugată una mai puţin clară. Forme clare sunt, de exemplu, cubul, paralelipipedul, deoarece constau din forme mai simple… în arhitectură tranziţia spre combinarea formelor simple, inteligibile, va fi mai uşoară, deoarece aici nu au loc arta imitativă şi naturalismul, care ocupă un spaţiu larg în sculptură şi în pictură. Sarcina noastră este acum de a realiza o combinaţie de forme inteligibile pentru a obţine o expresie a mişcării cât mai mare cu putinţă. Forma reprezentată în artă se deosebeşte de formele vieţii prin faptul că ea poate fi mai clar şi mai precis percepută. Din forma propriu-zisă nu rezultă mişcare, dar din corespondenţa formelor se naşte mişcarea. Formele false sunt inteligibile numai în măsura în care ele se apropie de cele autentice.
Cubul este un exemplu de formă inteligibilă, deoarece, dacă ne apropiem de una din fete, percepem limpede întreaga formă, deşi se văd numai două suprafeţe şi o linie de demarcaţie, în cazul unei forme deformate nu putem simţi, la o asemenea privire, întregul volum.