Otto Wagner, Arhitectura Modernă (1895)

Arhitectul este cel care poartă cununa de lauri a omului modern, datorită unirii fericite în creaţia sa dintre idealism şi realism. Din păcate numai el percepe acest adevăr, semenii lui ținându-se deoparte ; dar şi eu, cu riscul de a cădea în grandomanie, trebuie să-i înalţ un cânt de slavă.

Instruirea arhitectului, care durează până la sfârșitul vieţii, răspunderea care este legată de creaţia sa, marile greutăţi care se opun realizării operelor sale, indolenţa şi concepţiile confuze despre arhitectură ale mulţimii, o rea voinţă, din păcate mult prea frecventă, şi diferenţa de opinii ale colegilor de breaslă acoperă, aproape întotdeauna, drumul vieţii sale cu spini şi adesea el priveşte cu tristeţe la discipolii artelor surori, care, de regulă, parcurg drumul vieţii presărat cu roze, purtaţi pe braţe de omenire. Lauda şi dojana care ar trebui să facă să rodească o carieră artistică, precum soarele şi ploaia pământul, se arată numai arareori pe cerul arhitecturii ; doar veşnicul cenuşiu al practicii şi întunericul sinistru al indiferenţei generale acoperă orice perspectivă liberă, senină.

Arhitectul nu poate conta niciodată pe un succes momentan, pe o răsplată ideală, imediată. Recunoaşterea sperată îi va veni, poate, după ani, când, sub povara unor nedreptăţi, şi-a desăvârșit opera ; punctul culminant al extazului său artistic şi al bucuriei creaţiei se află însă în acel moment în care îşi schiţează una dintre acele intuiţii fericite, după părerea sa, ce-i drept invizibilă şi de neînţeles pentru alţii.

Arhitectul trebuie, prin urmare, să-şi caute cea mai mare parte a recompensei sale în mulţumirea lăuntrica. Cu toate acestea, trebuie să-şi păstreze opera constant înaintea ochilor, cu aceeaşi dragoste şi răbdare şi să nu devină nesigur sau obosit, chiar dacă răsplata pecuniară, cum se întâmplă, din păcate, este bună doar pentru un cerşetor, publicul preferind să plătească chiar şi astăzi pentru o oră do reprezentaţie a unei cântărețe aceeaşi sumă pe care Gottfried Semper a economisit-o după o viaţă.

Printre artele plastice (oricât mi-ar fi de greu să vorbesc de arte, căci există o unică artă) doar arhitectura este cu adevărat creatoare şi fecundă, ceea ce înseamnă că numai ea este în stare să creeze forme, care par omenirii frumoase, fără a găsi modelul în natură. Chiar dacă aceste forme îşi au germenele într-o structură naturală, iar originea în material, lucrul finit se află însă atât de departe de punctul de plecare încât trebuie considerat drept o creaţie cu totul nouă.

Astfel, nu poate să ne surprindă când auzim spunându-se că în arhitectură trebuie recunoscută expresia cea mai înaltă a capacităţii artistice de a atinge universalul.

Înainte de toate, trebuie precizat : cuvântul stil folosit în înţelesul de mai sus desemnează epoca de înflorire, aşadar vârful muntelui. Cu mult mai corect este însă, întotdeauna, să nu vorbeşti de o epocă artistică strict delimitată, adică de muntele însuşi. în acest sens aş dori să se întrebuinţeze cuvântul stil.

Formele particulare au fost duse mai departe şi dezvoltate de popoare conform priceperii lor, modului lor de exprimare şi intuiţiei, până când au corespuns idealului de frumuseţe al epocii. Fiecare stil nou a luat naştere treptat, din cel dinainte, datorită faptului că noi construcţii, noi materiale, noi sarcini şi concepţii umane au impus o modificare sau o înnoire a formelor existente.

Când evenimente epocale au zdruncinat un stat, atunci arta a stagnat; dar când popoarele, prin forţa lor, au acumulat putere şi prestigiu si, în sfârșit, au ajuns la pace. atunci arta a prins mereu noi rădăcini. Marile transformări sociale au dat întotdeauna naştere unor stiluri noi. Aşadar arta şi aşa-numitul ei stil au reprezentat, in permanenţă, expresia apodictică a idealului de frumuseţe al unei anumite epoci. Artiştii tuturor timpurilor au avut sarcina, clar precizată, de a crea. din ceea ce li s-a transmis, forme noi. care au reprezentat apoi formele artistice ale epocii lor.

Este un lucru demonstrat că arta şi artiştii reprezintă neîncetat epoca lor. Exemplele de stiluri amintite ne conduc. În mod logic, la perceperea interdependenţei profunde, până acum ignorată, dintre gust, modă şi stil.

Chiar şi un spirit de observaţie mai puţin ascuţit poate trezi în noi convingerea că aspectul exterior, îmbrăcămintea oamenilor, prin formă, culoare şi aspect, corespunde în întregime concepţiilor despre artă şi creaţiilor artistice potrivite timpului şi că nici nu pot fi concepute altfel.

Nici o epocă, nici un stil nu au făcut excepţie. Acest fapt reiese, în mod evident, prin compararea costumelor cu operele arhitectonice contemporane sau, şi mai bine, prin examinarea de tablouri, care demonstrează ambele lucruri reunite (Carpaccio, Callot, Bosse, Le-pautre, Chodowiecki, Canaletto).

Într-adevăr, lucrul poate fi urmărit până într-acolo încât se impune, în final, concluzia că marii maeştri ai secolelor trecute au eşuat atunci când au vrut să reprezinte personaje în costumele predecesorilor. Concepţia lor, sensibilitatea lor corespundeau întotdeauna formelor propriei lor epoci. Ceea ce au creat condeiul şi pensula a corespuns întotdeauna stilului epocii lor.

Cit de diferit este în ziua de astăzi ! Un amestec de stiluri, totul se copiază, ba chiar se şi patinează ; şi toate acestea trebuie să fie în ton cu aspectul nostru exterior ?

Nu este necesar să fii artist pentru a răspunde cu un „nu“ viguros.

Unde se află greşeala ? De unde această ne-concordanţă între modă şi stil ?

Omenirea modernă nu a pierdut nimic, din punct de vedere al gustului ; astăzi ea observă, mai bine ca oricând, chiar şi cea mai mică abatere de la modă, ceea ce acum e şi mai greu decât odinioară.

Lucrurile care au izvorât din concepţii moderne (la drept vorbind nu putem aminti decât pe cele de artă) sunt în acord total cu viziunea noastră, nu însă şi cele care copiază şi imită modelele predecesorilor.

întreaga creaţie modernă, dacă vrea să fie in ton cu lumea modernă, trebuie să corespundă noului material şi cerinţelor prezentului ; trebuie să ilustreze ceea ce avem noi mai bun, caracterul democratic, conştient de sine, ideal, să ţină cont de marile realizări tehnice şi ştiinţifice, precum şi de latura predominant practică a omenirii; aceasta este de la sine înţeles !

Ce muncă gigantică îi revine astfel artei moderne şi cu ce zel înfocat trebuie să intervenim noi, artiştii, pentru a arăta lumii că suntem maturi pentru sarcinile care ne revin !
Dacă alegem drumul cel bun, cunoaşterea idealului de frumuseţe al omenirii se va manifesta de la sine, limbajul arhitectural se va face înţeles şi stilul care ne reprezintă va fi creat !
Ba chiar mai mult !

Ne aflăm în mijlocul acestei mişcări. Această abatere frecventă de la calea bătătorită a imitaţiei şi obişnuinţei, această aspiraţie naturală către adevăr în artă, această dorinţă de eliberare se impun cu o forţă uriaşă, nimicind tot ce stă în calea triumfului scontat. Ca întotdeauna, arta va avea forţa să prezinte omenirii chipul ei ideal.

Acest stil nou care reflectă spiritul modern al timpului, pentru a ne reprezenta pe noi şi epoca noastră, trebuie să exprime limpede o schimbare clară a sensibilităţii de până acum, apusul aproape complet al romantismului şi dominaţia raţiunii în toate operele noastre.

Arta este, după cum arată şi cuvântul, o pricepere, ea este o aptitudine, care, ridicată la perfecţiune de câțiva artişti, conferă frumuseţii o expresie senzorială.

În cazul în care această expresie este percepută vizual, atunci ea corespunde noţiunii de „artă plastică“.

Dintre artele plastice, pictura şi sculptura îşi au întotdeauna modelele în natură, în timp ce arhitectura se bazează direct pe forţa de creaţie umană şi ştie să obţină forme cu totul noi din ceea ce prelucrează.

Germenele acestor noi forme îşi au pământul roditor în viaţa oamenilor; aceasta generează sarcina pe care o are de rezolvat arta prin artişti.

Această datorie, de a cunoaşte în mod corect necesităţile omenirii, este prima condiţie fundamentală a creaţiei fructuoase a unui arhitect.

Începutul fiecărei creaţii arhitecturale este compoziţia.

O reţetă pentru compoziţia arhitecturale nu există, după cât cunoaştem ; ţinând seama: de cele spuse până acum, ceea Ce Urmează poate, totuşi, să constituie punctul de pornire al unei compoziţii.

O idee bună, mare, trebuie formulată şi chibzuită matur încă înainte de a intra condeiul în acţiune. Nu are importanţă dacă ea apare fulgerător sau se clarifică încet, dacă merită să fie analizată profund şi cizelată în spirit, dacă la prima vedere apare drept loz câştigător sau ne-câștigător, dacă trebuie iarăşi şi iarăşi reformulată. Un lucru este însă sigur şi anume că o idee fundamentală fericită şi perfecţionarea ei spirituală atârnă astăzi greu în balanţă şi contribuie într-o măsură mult mai mare la aprecierea unei opere decât cele mai frumoase producţii ale talentului natural, inconştient, al artistului.

Un anumit aspect practic propriu vieţii de astăzi nu poate fi ignorat şi fiecare' artist va trebui să adopte în cele din urmă principiul : Ceva nepractic nu poate fi frumos. În continuare este normal ca, după formularea ideii de bază, să se organizeze simplu şi clar necesităţile corespunzătoare programului de construcţii şi, în acest fel, să se constituie scheletul lucrării. Această organizare trebuie însoţită şi de perfecţionarea planului, deoarece va fi, în primul rând, vorba de o construcţie, şi anume în scopul de a crea o soluţie, pe cât posibil, clară, axială şi simplă, prin dispunerea spaţiilor şi a formelor spaţiale în mod empiric până când ia naştere un aşa-numit plan academic.

Orice compoziţie va fi influenţată în primul rând de materialul destinat execuţiei şi de tehnica întrebuinţată ; mai târziu acest lucru va fi dezbătut mai pe larg ; aici vom aminti doar faptul că o compoziţie trebuie să se supună în permanenţă materialului şi tehnicii şi nu invers Compoziţia trebuie să indice foarte clar materialul de execuţie şi tehnica aplicată. Acest lucru este valabil atât în cazul reprezentării unei obiect de podoabă.

Compoziţia trebuie să respecte bineînţeles şi multe ale lucruri. Cele mai importante dintre ele sunt : mijloacele pecuniare care stau la dispoziţie, poziţia geografică, durata de folosire previzibilă, condiţia încadrării estetice în mediu, un aspect exterior care corespunde deplin structurii interioare etc.

Ca întotdeauna, deci şi în cazurile amintite, năzuinţa spre adevăr trebuie să fie firul călăuzitor al arhitectului ; astfel caracteristica şi simbolistica operei vor lua naştere de la sine : clădirii administraţiei de stat i se vor conferi seriozitate şi demnitate, locurilor de agrement veselie etc.

De compoziţie ţine şi economia artistică. Prin aceasta trebuie înţeles, conform noţiunilor moderne, păstrarea riguroasă a măsurii în întrebuinţarea şi perfecţionarea formelor transmise sau nou create.

Lucrul acesta este valabil în special la formele care sunt considerate expresii înalte ale sensibilităţii artistice şi ale simţirii sublime monumentale, precum cupole, turnuri, coloane etc. Asemenea forme sunt, de fapt, deplin motivate şi trebuie amplasate cu economie, deoarece folosirea lor prea frecventă duce întotdeauna la un efect contrar.

Dacă opera care ia naştere vrea să fie o oglindă fidelă a timpului nostru, simplitatea, spiritul practic, modul nostru — am putea spune — aproape milităresc de a gândi trebuie să fie exprimate pe de-a-ntregul şi tocmai de aceea trebuie evitat tot ce este inutil.

Nu pentru a întări cele spuse, ci pentru a ne apropia, prin sensibilitate, de adevăr, trebuie subliniat aici că arhitecţii din ţări diferite vor avea de folosit forme substanţial diferite pentru a exprima genius loci. Astfel, este logic că de exemplu, germanul din sud, germanul din nord, francezul, englezul, italianul etc. să aibă idealuri diferite de frumuseţe, ba chiar compoziţia să meargă până într-acolo, în aspiraţia ei către un mod de exprimare adecvat, încât locul, timpul, moda să apară întotdeauna corect puse în evidenţă ; toate operele de artă din trecut le mai putem încă recunoaşte astăzi, cu destulă exactitate, în raport cu locul, timpul şi poziţia.

O dispunere simplă, clară, a planului condiţionează, de cele mai multe ori, simetria operei. într-o construcţie simetrică se află ceva rotunjit, finit, echilibrat care nu poate fi mărit, ba chiar ceva conştient de sine ; se mai cere seriozitate şi demnitate, însoţitoarele permanente ale arhitecturii. Numai atunci când forma locului, scopul, mijlocul, motive utilitare nu permit respectarea simetriei este îndreptăţită o soluţie asimetrică.

Imitarea unor construcţii asimetrice sau un mod de a compune deliberat asimetric, pentru a obţine un pretins efect pitoresc, sunt cu totul reprobabile ; aceste modele vechi, au luat naştere pentru că generaţiile următoare au operat modificări spaţiale în ansamblurile simetrice, fapt care a dus la asimetrie. Niciodată însă nu trebuie să vedem în aceasta ceva intenţionat.

Nevoia şi necesitatea protecţiei faţă de intemperii, faţă de oameni şi animale au fost, desigur, prima cauză şi scopul iniţial al construcţiei.

În însuşi actul de a construi se află germenele oricărei construcţii, a cărei evoluţie progresează în funcţie de scop.

Un asemenea mod de a crea corespunde noţiunii de utilitate pură. Ea nu putea fi suficientă ; simţul pentru frumos, caracteristic omului, a chemat arta în ajutor şi a transformat-o într-o însoţitoare permanentă a procesului de a construi.

Astfel s-a născut arhitectura !

Necesitatea, scopul, construcţia şi idealismul sunt, astfel, germenii originari ai vieţii artistice. Reunite într-o singură noţiune, ele formează un fel de „necesitate“ în naşterea şi existenţa oricărei opere de artă ; acesta este sensul cuvintelor ARTIS SOLA DOMINA NECESSITAS. Nimeni altul decât Gottfried Semper ne-a îndreptat mai întâi atenţia asupra acestui adevăr (chiar clacă, din păcate, s-a abătut mai târziu de la el) şi, astfel, ne-a indicat destul de clar drumul pe care trebuie să-l urmăm.

Necesitatea şi construcţia ţin pasul cu omenirea care năzuieşte ; arta, care păşeşte maiestuos, rămâne în urmă.

Teama că principiul utilitar pur ar putea da la o parte arta pare astfel justificată. Ba chiar a generat, temporar, un soi de luptă, prost înţeleasă în măsura în care contradicţiile dintre realism şi idealism ar părea insurmontabile.

Partea greşită a acestei concepţii se află în premisa că utilitatea ar putea înlocui în întregime idealismul şi, drept consecinţă, omenirea ar putea trăi şi fără artă. Trebuie să fim de acord că utilitatea şi realismul preced faptele şi pregătesc terenul pe care se vor manifesta arta şi idealismul.

O gândire logică trebuie să ne conducă la convingerea că afirmaţia : Orice formă arhitecturală a izvorât din construcţie şi a devenit treptat formă artistică este de netăgăduit. Această frază fundamentală rezistă la toate analizele şi ne explică fiecare formă de artă. Astfel se poate trage concluzia că noi scopuri trebuie să dea naştere unor noi construcţii şi, prin urmare, unor noi forme.

Epoca noastră modernă, spre deosebire de toate celelalte, a produs cel mai mare număr de astfel de construcţii (să ne gândim numai la succesul fierului).

Faptul că toate aceste forme nu au devenit, până acum, forme artistice desăvârșite este explicabil prin cele menţionate anterior şi anume că utilitatea abia le pregăteşte pentru artă. Trebuie încă o dată subliniată situaţia că orice modelare înaintează întotdeauna încet şi pe nesimţite.

Este meritul incontestabil al lui Semper de a ne fi îndreptat, prin cartea sa, Der Stili, spre aceste postulate, ce-i drept într-un mod cam neobişnuit. Ca şi Darwin, el nu a avut curajul să-şi desăvârșească în întregime teoria şi a recurs la o simbolică a construcţiei în loc să desemneze construcţia însăşi drept elementul primar al arhitecturii.

Construcţia precedă întotdeauna, pentru că, fără ea, nu poate lua naştere nici o formă de artă, iar datoria artei, de a idealiza ceea ce este existent, este imposibilă fără existenta obiectului.

Constituirea formelor noastre specifice de artă, care corespund construcţiilor moderne, se află, aşadar, în noi înşine ; posibilitatea de a le crea ne este oferită şi uşurată prin moştenirea bogată în posesia căreia am intrat.

Rezultatul folositor al acestei observaţii este foarte simplu : „Arhitectul trebuie să dezvolte întotdeauna forma artistică pornind de la construcţie.“ La drept vorbind construcţia trebuie să îndeplinească scopul propus.

Printre materialele care influenţează în bună măsură modul de a construi modern, fierul joacă, desigur, rolul principal. Formele sale constructive se potrivesc cel mai puţin cu lumea formelor transmisă nouă. în moştenirea artistică atât de bogată nu găsim aproape nimic care ne-ar uşura configurarea estetică a fierului.

Pe de,.o parte, fierul a fost corelat şi cu o domnie îndelungată a principiului utilitarist atât de puţin simpatizat, iar, pe de alta, nu poate fi nimic mai binevenit decât faptul că, acolo unde arta a modelat acest material, au ieşit la iveală forme în întregime noi ; în acest fel s-a dat unul din cele mai mari impulsuri procesului de devenire al noului stil.

Proprietăţile fierului sunt de fapt atât de extraordinare încât aproape că este în stare să îndeplinească orice condiţie ; în ceea ce priveşte întrebuinţarea acestui material, nu se poate vorbi decât de o limită pecuniară.

Această universalitate a sa a dus şi la supraaprecierea sa, care, în urmă cu câțiva ani, s-a răspândit inestetic şi destul de inoportun. Unele materiale noi, experimentarea lor insuficientă, uneori contestată şi din punct de vedere pecuniar, au dus şi în acest caz la o apreciere mai justă şi au limitat folosirea lor la scara corespunzătoare concepţiei artistice a oamenilor moderni.

Rămân totuşi destule obiecte care sunt, constructiv, deci şi estetic, influenţate de folosirea fierului, încât efectul lor asupra modului nostru de a construi astăzi poate fi considerat ca fiind hotărâtor.

Asupra valorii uriaşe a construcţiei şi a influenţei sale, cu efect profund, asupra artei moderne s-a insistat suficient în această lucrare ; mai rămâne doar ca arhitectul în formare să le studieze în amănunţime.

Construcţiile gândite corect nu sunt numai condiţii vitale ale oricărei opere arhitecturale, ci ele vor conferi arhitectului creator modern, şi acest lucru se poate repeta la infinit, o mulţime de imbolduri pozitive în crearea de forme noi.

Nu mai este nevoie să adaug aici că domeniul construcţiei trebuie asociat cu o experienţă bogată, aşa încât fraza : fără cunoaşterea construcţiei şi fără experienţă noţiunea de arhitect este .de neconceput — poate să treacă drept postulat !

Raporturile sociale şi politice influenţează în mare măsură modul de a construi în oraşe, ba chiar trebuie să fie considerate drept cauza principală a tipurilor noastre de construcţie atât de schimbate. Democraţia a conferit artei un număr mare de sarcini noi, dar trebuie constatat că ceea ce a câștigat arta prin forţa noilor impulsuri şi prin posibilităţile ce i-au fost create de construcţiile moderne, a pierdut prin dispariţia voinţei suverane, eficacităţii, dorinţei de glorie a individului, intimităţii. Clădirile noastre colos (expoziţii, gări, parlamente etc.) sunt, în contrast cu castelele, palatele etc., o mărturie convingătoare în acest sens.

În această carte se menţionează, în repetate rânduri, că nu trebuie să existe, în artă, o împărţire pe clase a obiectivelor produse de artişti. Astfel, nu poate fi vorba întotdeauna decât de artă şi niciodată de arte. A crea artistic înseamnă a găsi expresia frumosului indiferent dacă obiectul este mare sau neînsemnat.

Artistul va fi condus pe căi determinate prin aptitudine şi condiţionare. Progresul se va înregistra prin încercări, studiu, energie tenace şi entuziasm. Timpul şi experienţa îl aduc mai aproape de ţelul propus. Totuşi numai creativitatea rămâne întotdeauna măsura performanţelor activităţii sale şi numai aceasta îl conduce spre succes.

Aceste cuvinte vor să atragă atenţia că modernismul îşi datorează naşterea şi dezvoltarea unui număr de artişti care aparţin tuturor ramurilor artei, a căror unire, provocată de dorinţa de „eliberare“, i-a condus la acest fapt.

Trebuia să cucerească mai întâi domeniul.

Îi era cel mai apropiat, cel meşteşugăresc, primul solicitat, din motive de necesitate. Opinia publică s-a decis, de fapt, repede să accepte acele forme pe care i le oferea modernismul, pentru că a considerat că ele corespund în mai mare măsură sensibilităţii noastre actuale decât formele stilistice demodate folosite până acum.

Nu, arta nu trebuie să mai fie purtată de colo-colo de arheologie, tradiţie şi ştiinţă, ca în deceniile trecute ; ea a început, eliberată de cătuşe, să acţioneze din nou creator.

Simplu, precum îmbrăcămintea noastră, să fie şi spaţiul pe care îl locuim. Cu aceasta nu vreau să spun însă că spaţiul nu ar putea fi bogat şi distins decorat sau că nu pot să-l împodobească opere de artă. Bogăţia şi distincţia nu trebuie exprimate însă prin forme care nu sunt în concordanţă cu pretenţiile noastre de confort şi cu simţul nostru actual de formă şi culoare.

Interiorul poate prelua aproape toate tipurile de producţii meşteşugăreşti şi toate tehnicile de execuţie. Deoarece acum toate aceste producţii au nevoie de ajutorul artei, atenţia mare pe care o dedică artistul acestora este mai mult decât îndreptăţită.

Mii şi mii de lucruri născoceşte cultura modernă şi, pentru multe dintre ele, arta a găsit deja astăzi forme, ba chiar le-a conferit multora o formă desăvârșită ; ele nu reamintesc de forme ale timpurilor trecute, ci sunt în întregime noi, tocmai pentru că premisele lor, principiul lor structural au izvorât din necesităţile şi din convingerile noastre profunde.

Un vânt înnoitor adie deasupra ogorului artistic, până acum sterp, şi numeroase mlădiţe se ivesc pretutindeni. Nu tot ce germinează şi răsare ajunge la maturitate, devine formă artistică. Încet şi cu seriozitate arta progresează şi proliferează creator şi neîncetat, până când va fi atins acel ideal de frumuseţe care corespunde în întregime epocii noastre.

Agitaţia maselor va determina arta să coboare uneori, dar ea se va ridica mereu, dacă i se vor da impulsuri noi, însufleţitoare.

Aşa a fost, aşa va fi întotdeauna.

Misiunea sfântă a artiştilor este să însoţească umanitatea şi nu s-o abandoneze, chiar dacă drumul devine spinos, pentru ca lucrul creat prin artă să bucure omenirea. Artistul trebuie să aibă permanent în vedere că arta este chemată să acţioneze pentru oameni şi nu invers. Forţa creatoare trebuie să se reafirme mereu, în orice operă de artă.

La întrebarea : „Cum trebuie să construim ?“ nu se poate da un răspuns clar ; simţul nostru însă trebuie să ne spună de pe acum că linia orizontală, modelarea plană a suprafeţei, cea mai mare simplitate şi o accentuare energică a construcţiei şi a materialului vor predomina hotărâtor asupra formei artistice viitoare, ce va lua naştere ; tehnica modernă şi mijloacele care ne stau la dispoziţie condiţionează acest lucru.

La drept vorbind, expresia estetică pe care arta o va conferi operelor timpului nostru trebuie să corespundă cu concepţiile şi cu înfăţişarea oamenilor moderni şi trebuie să exprime individualitatea artistului.

Nu se poate vorbi astăzi de o înăbuşire a idealurilor, de o scădere a nivelului artistic ; aceia pe care aceste rânduri i-au convins sau le-au confirmat convingerile trebuie să admită că noile mari impulsuri lansate de omenire, oră de oră, înţelese corect, vor contribui, în mod sigur, la clarificarea concepţiilor despre artă, încă foarte confuze şi în prezent, mai mult decât toate doctrinele bine intenţionate şi apărate cu străşnicie, referitoare la aplicarea de forme pur stilistice şi bine copiate după secole trecute, care nu mai au nici o legătură cu omul modern.

Discipolii care tind spre ţelul indicat în această scriere vor fi ceea ce au fost arhitecţii tuturor timpurilor, copii ai epocii lor; operele lor vor putea purta o amprentă proprie, îşi var îndeplini misiunea de factori de progres şi vor acţiona cu adevărat în mod creator, limbajul lor va fi pe înţelesul oamenilor; in operele lor lumea îşi va regăsi oglindite chipul şi conştiinţa de sine; individualitatea şi convingerea, lucruri caracteristice tuturor artiştilor din toate epocile, le vor fi specifice.

Vrem să evităm greşelile în cate au căzut predecesorii noştri, de a fi tratat cu indiferenţă sau distrus, lipsiţi de pietate, operele propriilor noştri înaintaşi şi vrem ca operele transmise nouă să le ferecăm ca pe un giuvaer, pentru a le păstra ca o ilustrare plastică a istoriei artei.

Progresele grandioase ale culturii ne vor indica limpede ce anume să învăţăm de la cei vechi, ce să lăsăm deoparte, iar drumul corect ales ne va conduce sigur la năzuinţa de a crea ceva nou, ceva frumos.

Fie ca cele spuse în această scriere să cadă pe un pământ fertil, spre binele şcolii şi al elevilor săi. Fie ca ideile exprimate să contribuie la deşteptarea unei vieţi cu impulsuri înnoitoare şi la o evoluţie a arhitecturii, vastă si conştientă, pentru a ne vedea întruchipat idealul nostru de frumuseţe : arhitectura modernă.