Piet Mondrian ÎNFĂPTUIREA NEOPLASTICISMULUI ÎN VIITORUL ÎNDEPĂRTAT ŞI ÎN ARHITECTURA DE ASTĂZI

Arta este din ce în ce mai „vulgarizată“. „Opera de artă“ este privită drept o valoare materială — care decade încetul cu încetul dacă nu are şansa de a fi „promovată“ cu forţă de comerţ. Societatea se opune din ce în ce mai mult vieţii intelectului şi simţirii sau le foloseşte în propriul său interes. Astfel, societatea se opune artei. Concepţia predominant fizică a societăţii vede în evoluţia vieţii şi a artei numai decadenţă : astăzi simţirea este fructul societăţii, intelectul reprezintă puterea societăţii, iar arta expresia sa ideală.

Mediul în care trăim şi propria noastră viaţă sunt aride prin caracterul lor incomplet şi brutalul lor utilitarism. în aceste condiţii arta devine evadare. Frumuseţea şi armonia sunt urmărite în artă din cauză că ele lipsesc din viaţa şi mediul în care trăim. în consecinţă, frumuseţea şi armonia devin „idealul“, ceva imposibil de atins; ceva rezervat ca „artă“, separat de viaţă şi de mediul de viaţă. Astfel, „ego-ul“ a fost eliberat în favoarea fanteziei şi auto-reflecţiei, pentru auto-satisfacerea auto-reproducerii: pentru crearea frumuseţii după propria sa imagine. Viaţa reală şi frumuseţea adevărată au fost neglijate. Această situaţie a fost inevitabilă şi arta s-a rupt de viaţă. Timpul reprezintă evoluţie chiar dacă şi „ego-ul“ priveşte evoluţia ca fiind un „ideal“ de neatins.

Astăzi marea masă deplânge decăderea artei, cu toate că acest public larg este tocmai cel ce o încătuşează. Fizicul predomină sau vrea să domine întreaga existenţă a oamenilor şi, astfel, oamenii sunt cei ce se opun evoluţiei inevitabile, chiar şi atunci când această evoluţie a avut totuşi loc.

În ciuda tuturor, atât arta, cât şi realitatea din jurul nostru arată că tocmai această situaţie reprezintă apariţia unei vieţi noi — eliberarea definitivă a omului. Acest lucru se întâmplă deoarece, deşi arta apare prin rodirea existenţei noastre (a „simţirii“ noastre) predominant fizică, ea este de fapt expresia plastică pură a armoniei. Fiind un produs al tragediei vieţii —- ca urmare a dominaţiei elementului fizic (elementul natural) din noi şi din jurul nostru — arta exprimă starea imperfectă, latentă, a „fiinţei“ noastre intime.

Aceasta din urmă (ca şi „intuiţia“) încearcă să astupe prăpastia de netrecut ce a separat-o de materialul ca natură : ea caută să schimbe non-armonia în armonie. Libertatea artei „permite“ acestei armonii de a se realiza, în ciuda faptului că fiinţa subjugată fizic nu se poate nici exprima direct, nici atinge armonia pură. Evoluţia artei constă de fapt în atingerea expresiei pure a armoniei : privită din afară, arta a reprezentat o expresie care (în timp) a redus simţirea individuală.

Astfel, arta este atât expresie, cât şi mijloc de evoluţie materială (în mod involuntar) pentru atingerea echilibrului dintre natură şi non-natură — dintre ceea ce este în noi şi ceea ce este în jurul nostru. Arta va rămâne atât expresie, cât şi mijloc de exprimare până în momentul atingerii echilibrului (relativ). În acel moment menirea artei va fi atinsă şi armonia se va vedea împlinită în mediul nostru exterior de viaţă şi în viaţa noastră exterioară. Atunci va lua sfârșit dominarea vieţii de către tragic.

Este o realitate a mediului în care trăim că ceea ce este în mod predominant natural dispare treptat-treptat, datorită necesităţilor. Formele capricioase ale naturii rurale apar încorsetate în metropolă. în produsele tehnicii, în mijloacele de transport etc. vedem cum materialele naturale devin mai armonioase pe măsură ce omul se maturizează. Tocmai prin concentrarea asupra materialului, viaţa exterioară se îndreaptă spre momentul eliberării de sub opresiunea materialelor. Obsesia dominaţiei materialelor distruge sentimentalismul „ego-ului“. Astfel, materialul ajută la purificarea ego-ului prin care arta se exprimă. Numai după acest moment poate apărea relaţia de echivalenţă, echilibrul şi, astfel, armonia pură.

Arta s-a dezvoltat şi prin trecerea de la natural la abstract ; de la exprimarea predominantă a „sentimentului“ la exprimarea plastică, pură a armoniei. Fiind vorba de „artă“, ea ar putea, de fapt, anticipa realizarea mediului ce ne înconjoară. Pictura, arta cea mai liberă, s-a dezvoltat în modul „plastic“ cel mai pur. Literatura şi muzica, arhitectura şi sculptura au devenit active aproape simultan, în diverse feluri, futurismul, cubismul şi dadaismul au purificat şi redus emoţia individuală, „sentimentul“, dominaţia ego-ului. Futurismul a dat impulsul iniţial (vezi F. T. Marinetti, Les mots en liberté Futuristes). În consecinţă, arta ca expresie a ego-ului a fost treptat desfiinţată. Şi acum dadaismul mai vrea să „distrugă arta“. Cubismul a redus aparenţa naturală în expresie plastică şi astfel a pus bazele plasticii pure a neoplasticismului. Viziunea materialistă s-a adâncit, iar caracterul plastic al formei a fost anihilat.

Arta se află deja în stare de dezagregare parţială — cu toate că ar fi prematur ca sfârșitul ei să aibă loc chiar acum. Deoarece reconstruirea artei ca viaţă nu este încă posibilă, este totuşi necesară o artă nouă ; cu toate acestea, noul nu se poate construi din materiale vechi. Astfel, chiar şi cei mai avansaţi futurişti şi cubişti recurg, mai mult sau mai puţin, la precursori sau, în cel mai bun caz, sunt dependenţi de aceştia. Marile adevăruri pe care le-am proclamat nu îşi găsesc exprimarea în arta acestora. Este ca şi cum le-ar“ fi frică de consecinţele propriei lor arte.

Noul pare să rămână în stare de imaturitate chiar pentru cei ce l-au propovăduit. Totuşi, s-a făcut marele început. Din acest început s-au manifestat consecinţe pure. Din această mişcare novatoare a apărut neoplasticismul: o artă cu totul nouă — o plastică nouă. în calitatea sa de artă purificată, el indică clar legile universale valabile pe care trebuie să se construiască această nouă realitate. Pentru ca „vechiul“ să dispară şi să apară „noul“, trebuie stabilit un concept universal valabil. Acest concept trebuie să-şi afle izvorul în simţire şi intelect. Acesta este motivul pentru care, cu câțiva ani în urmă, Theo van Doesburg a creat mişcarea . „De Stijl“ : nu pentru a „impune un stil“, ci pentru a descoperi şi propaga, prin colaborare, ceea ce va fi, în viitor, universal valabil.

Practica arhitecturii de astăzi nu este, în general, liberă, aşa cum o cere cu autoritate neoplasticismul. Astăzi, libertatea este posibilă numai la scara individului sau a unui grup care beneficiază de puterea materială. Există, deci, limitarea impusă de clădirea individuală — care se opune, în sine, mediului în cadrul căruia există —, deci naturii, clădiri tradiţionale sau eterogene. Ea reprezintă, totuşi, o „expresie plastică“, o lume în sine şi astfel se poate realiza ideea neoplastică. Artistul neo-plastician trebuie să abstractizeze mediul înconjurător, deoarece el îşi dă seama că nu poate exista armonie decât prin echivalenţă; pentru acesta, armonia între natură şi artificial (produs al omului) înseamnă fantezie — ireal, impur.

Dar, chiar ca „operă de artă“, arhitectura neoplastică se poate realiza numai în anumite condiţii. în afară de libertate, ea cere imperios pregătire, într-o accepţie nemaiîntâlnită în practica constructivă obişnuită. Dacă fondatorii neoplasticismului în pictură au făcut mari sacrificii înainte de a reuşi să exprime complet „noul“ plastic, realizarea acestuia în arhitectura obişnuită de astăzi trebuie să fie aproape imposibil de atins.

O execuţie la care fiecare detaliu trebuie inventat şi elaborat este prea costisitoare sau imposibil de realizat în condiţiile actuale. Libertatea absolută pentru experimentarea permanentă este necesară în cazul în care se urmăreşte atingerea artei. Dar cum poate fi posibil aşa ceva în cadrul limitărilor complexe ale unei clădiri convenţionale din societatea noastră ?

Mai întâi trebuie să existe „voinţa“ şi „puterea“ realizării ideii neoplastice. Trebuie înfiinţată o şcoală care să îndeplinească toate condiţiile impuse de cercetare. Este necesar un laborator tehnic proiectat în mod special. Acest lucru nu este deloc imposibil ; există şi astăzi, dar sunt academice — inutile, deoarece nu fac decât să reproducă ceea ce există deja. Astăzi arhitectul este obligat să creeze o „operă de artă“, nici mai mult nici mai puţin, dar în grabă şi constrâns, adică tot ce face rămâne numai un proiect pe hârtie.

Cum poate arhitectul rezolva a priori orice nouă problemă ce apare ? O machetă din ghips nu reprezintă un studiu real pentru un proiect de amenajare interioară ; şi, în plus, nu dispui nici de timp, nici de bani pentru a face o machetă din metal sau lemn. Timpul va pune la dispoziţie ceea ce noi ar trebui să fim în stare să facem astăzi. O cercetare îndelungată şi diversificată va crea, în ultimă instanţă, în arhitectură o operă de artă neoplastica completă.

„Clădirea“ şi „decoraţia“ aşa cum se practică ele astăzi reprezintă compromisuri între „funcţie“, pe de o parte, şi „ideea estetică“ sau „plastică“, pe de alta. Acest lucru se datorează în exclusivitate condiţiilor existente : datorită motivelor amintite mai sus, aceste două elemente vor trebui combinate.

Utilitatea şi frumosul se purifică reciproc în arhitectură. Din acest motiv, de-a lungul secolelor, arhitectura, în ciuda numeroaselor limitări, a constituit „cărăuşul principal“ al „stilului“. Din necesitate — din cauza dependenţei de materiale, tehnologie, funcţie şi scop — a existat teren neprielnic pentru exprimarea „sentimentului“. Din această cauză, în arhitectură, s-a păstrat o mai mare obiectivitate (cunoscută sub numele de „monumentalitate“).

Pe de altă parte, tocmai din acest motiv, arhitectura nu s-a putut dezvolta atât de rapid ca artele mai liberale decât ea.

Funcţia sau scopul modifică frumuseţea arhitecturală, în aceasta rezidă diferenţa dintre frumuseţea unei fabrici şi aceea a unei case. Arhitectura poate chiar limita frumuseţea : unele elemente utilitare — cum ar fi instalaţiile şi maşinile sau angrenajele mecanice dintr-o fabrică — pot impune realizarea unei forme rotunjite, deşi „linia dreaptă“ exprimă frumuseţea supremă. Rotunjimile, în asemenea cazuri, se închid, de obicei, într-un cerc perfect, lucru care este departe de capriciul naturii. Proiectul de arhitectură poate, totuşi, controla orice, cu toate că va rămâne întotdeauna prezentă o oarecare „relativitate“.

Împământenită credinţă că arhitectura operează cu elemente „plastice“ tridimensionale face să se creadă că expresia „plană“ a neoplasticismului nu se poate aplica în arhitectură. Opinia tradiţională susţine că arhitectura trebuie să fie o expresie a formei. Această opinie reprezintă viziunea (în perspectivă) a trecutului. Neoplasticismul anulează această părere (vezi Neoplasticism, 1920).

Noua viziune — chiar precursoare a neoplasticismului — nu porneşte de la un punct do vedere inalterabil : această viziune îşi poartă punctul de vedere peste tot, nefiind nicăieri limitat. Nu există pentru el limitare în spaţiu sau timp (în spiritul teoriei relativităţii). în practică, neoplasticismul îşi extrage părerile înainte de a exista un plan (posibilitatea extremă a intensificării plastice).

Astfel, neoplasticismul priveşte arhitectura ca reprezentând o multitudine de planuri: iarăşi planul. Această multitudine se compune în mod abstract din plastica planului, în acelaşi timp, practica cere imperios o soluţie vizual-estetică tot relativă, prin intermediul compoziţiei etc., datorită relativităţii mişcării noastre fizice.

Pentru a fi o plastică al planului în acest sens, arhitectura neoplástica are nevoie de culoare, fără de care planul nu poate fi, pentru noi, o realitate vitală. Culoarea este necesară şi pentru a reduce aspectul naturalist al materialelor ; culorile neoplasticismului sunt primare sau de bază, pure, fade, ferme (cu alte cuvinte, bine conturate, nu amestecate), precum şi opusul acestora, lipsa -— culorii (alb, negru, gri). Culoarea este pusă în valoare de către arhitectură sau anihilată, după caz. Culoarea se extinde asupra întregii arhitecturi, echipamente, mobilier, etc. Astfel, intrăm în conflict cu concepţia tradiţională a purităţii structurale. Se mai vehiculează încă mult ideea că structura trebuie „accentuată“. Tehnologia recentă a dat, totuşi, deja, o lovitură serioasă acestei noţiuni. Ceea ce s-a putut susţine drept calitate pentru o construcţie de cărămidă, de pildă, nu mai este valabil pentru una de beton. Dacă conceptul plastic cere cu autoritate ca structura să fie neutralizată din punct de vedere plastic, atunci trebuie găsită modalitatea de a satisface atât cerinţele structurii, cit şi pe cele legate de criteriul plastic. Arhitectura neoplástica nu necesită numai prezenţa unui „artist“, ci şi a unui „ncoplastician autentic“. Toate problemele trebuie rezolvate într-un mod neoplastic autentic. Frumuseţea neoplástica reprezintă altceva decât frumuseţea morfoplastică, tot aşa cum armonia neoplástica este altceva, nu este armonie pentru o sensibilitate convenţională.

Expresia naturalistă a cerut exprimarea anatomiei (structurii) ; în arta nouă, nu mai este loc pentru aşa ceva. Arhitectura neoplástica va profita de ultimele invenţii tehnice fără a leza concepţia plastică. Arta şi tehnologia sunt inseparabile şi, cu cât se dezvoltă tehnicile, cu atât arta neoplástica devine mai pură şi perfectă. Tehnologia merge deja mână în mână cu ideea neoplástica. Acolo unde construcţia din cărămidă cerea o boltă curbă pentru închiderea spaţiului, betonul armat înalţă un acoperiş plan. Chiar şi construcţia metalică oferă multe posibilităţi. Oare preţul acesteia a fost cel care a dus la obiecţiile legate de neoplasticismul în arhitectură ? Preţul ar fi mult mai redus dacă cercetările ar fi făcute de instituţii specializate, după cum am amintit. Şi cât ar putea economisi arhitectura neoplástica dacă ne gândim la preţul aferent ornamentelor şi fasonării pietrei etc. Totuşi, costul reprezintă motivul principal pentru care arhitectura nouă va continua să rămână limitată la noţiunea de „operă de artă“ încă o perioadă de timp de acum încolo. Totuşi, multe aspecte ale concepţiei neoplastice se pot deja aplica în construcţiile de astăzi.

În arhitectura modernă avansată ornamentaţia este, deja, mult redusă şi nu este de mirare că neoplasticismul o exclude în întregime. In acest tip de arhitectură frumuseţea nu mai reprezintă un „accesoriu“, ci reprezintă arhitectura însăşi. „Ornamentul“ a fost aprofundat. Astfel, şi sculptura a fost absorbită de mobilier şi de echipamentele tehnice etc. Obiectele utilitare au devenit frumoase prin forma lor de bază, adică au devenit frumoase în sine. Totuşi, ele nu reprezintă nimic în sine : ele au devenit parte integrantă din arhitectură, prin forma şi prin culoarea lor.