Theo van Doesburg, SPRE O ARHITECTURĂ PLASTICĂ, 1924

1.Forma. Baza unei dezvoltări sănătoase a arhitecturii (şi a artei în general) o reprezintă depăşirea oricărei idei de formă, în sensul unui tip de arhitectură preconceput. În loc de a lua drept model tipurile precedente de stil şi imitând astfel stilurile de până acum, este necesar să se discute problema arhitecturii pe baze complet noi.
2.Arhitectura nouă este elementară, adică se dezvoltă din elementele clădirii, în sensul cel mai larg al cuvântului. Aceste elemente, ca, de exemplu, funcţia, volumul, planul, timpul, spaţiul, lumina, culoarea, materialul etc. sânt în mod concomitent elemente ale plasticismului. 3. Arhitectura nouă este economică, adică îşi organizează mijloacele elementare cât mai eficient şi mai economic posibil, fără a face risipă de mijloace sau de materiale.
4. Arhitectura nouă este funcţională, adică se dezvoltă ca urmare a stabilirii exacte a necesităţilor practice pe care le transpune pe hârtie sub forma unui plan general clar.

5. Arhitectura nouă este independentă de formă şi totuşi determinată, adică nu recunoaşte nici un cadru formal preconceput; ea poate lua forma oricărui tipar pe care se mulează spaţiile funcţionale determinate de condiţiile practice ale locuirii.
în contrast cu stilurile anterioare, noua metodă arhitecturală nu recunoaşte nici un ideal tipologic intrinsec, nici o formă de bază. Subdivizarea spaţiilor funcţionale este determinată strict de planuri dreptunghiulare care nu au în sine nici o particularitate de formă, deoarece, deşi sânt limitate (un plan de către altul), ele se pot imagina prelungindu-se la infinit, formând astfel un sistem de coordonate ale căror diverse puncte vor corespunde unui număr egal de puncte în spaţiul universal, deschis. De aici rezultă că diversele planuri posedă capacitatea realizării unei relaţii elastice directe cu spaţiul deschis (exterior).
6.Noua arhitectură a eliberat conceptul de monumentalitate de noţiunile de mare sau mic (deoarece cuvântul „monumental“ a fost folosit greşit, el a fost înlocuit prin cuvântul „plastic“). Noua arhitectură a demonstrat că orice lucru izvorăşte din inter-relaţii, din relaţia reciprocă a polilor diametral opuşi.
7. Noua arhitectură nu recunoaşte un unic moment pasiv. Ea şi-a câștigat supremaţia asupra golului (din zid). Fereastra posedă o semnificaţie activă, în sensul de deschidere, în opoziţie cu caracterul închis al planului zidului. Nicăieri nu apare, pur şi simplu, o gaură sau un gol, totul este determinat cu stricteţe prin contrastul propriu acestora. (Comparaţi diversele construcţii tip ghişeu, în care elementele proprii arhitecturii — plan, linie şi volum — s-au plasat liber, într-o relaţie reciprocă tridimensională).
8.Planul. Noua arhitectură a spart zidul, făcîndu-1 discontinuu, şi, prin aceasta, a distrus bariera dintre interior şi exterior.
Zidurile nu mai sânt portante, au fost reduse la puncte de susţinere. Drept rezultat, s-a creat un nou plan de arhitectură, deschis, care se deosebeşte în întregime de planul de arhitectură clasic, prin interpretarea proprie a spaţiului interior şi exterior.
9. Arhitectura nouă este deschisă. Întregul este format dintr-un singur spaţiu care este subdivizat conform nevoilor funcţionale. Această subdivizare se face prin intermediul unor planuri divizionare (foştii pereţi interiori) şi planuri de adăpostire (la exterior). Primele planuri, care separă între ele diverse spaţii funcţionale, pot fi mobile, adică planurile divizionare (foştii pereţi interiori) şi se pot înlocui cu ecrane sau cu plăci mobile (în această categorie intrând şi uşile), într-o etapă ulterioară de dezvoltare, planul de arhitectură va trebui să dispară în întregime. Compoziţia spaţială proiectată în două dimensiuni, reflectată de planul de arhitectură, va fi înlocuită de un proiect exact de rezistenţă, proiect care va trebui să reducă forţa portantă la puncte de sprijin foarte simple dar foarte rezistente. Matematica euclidiană nu ne va mai servi la nimic în acest lucru pe care, totuşi, îl vom duce la bun sfârșit cu ajutorul calculelor ne-euclidiene, în patru dimensiuni.
10. Spaţiu şi timp. Noua arhitectură ia în considerare nu numai spaţiul, ci şi timpul, ca reprezentând un accent în arhitectură. Unitatea de timp şi spaţiu conferă aspect arhitecturii, un aspect plastic nou şi complet (aspecte plastice spaţiale şi temporale cvadridimensionale).
11. Noua arhitectură este anti-cubică, adică nu încearcă din răsputeri să obţină diversele celule spaţiale, funcţionale, înglobându-le într-un singur cub închis, ci îşi etalează acest spaţiu funcţional (la fel de bine precum o fac planurile copertinelor, volumele balcoanelor etc.), din centrul cubului către exterior, astfel încât înălţimea, lăţimea şi adâncimea, plus timpul, devin o expresie plastică complet nouă, în spaţii deschise. în acest fel, arhitectura (în măsura în care acest lucru este posibil din punct de vedere constructiv — sarcina inginerilor !) dobândește un aspect mai mult sau mai puţin flotant, care contravine forţei naturale de gravitaţie, ca să ne exprimăm astfel.
12.Simetrie şi repetiţie. Noua arhitectură a distrus atât repetarea monotonă, cât şi similaritatea rigidă a celor două jumătăţi ale aceluiaşi întreg, imaginea în oglindă, simetria. Ea nu recunoaşte repetarea în timp, zidul de la stradă sau tipizarea. Un grup de clădiri reprezintă un întreg în acelaşi fel ca o casă izolată. Aceeaşi lege se aplică grupului de clădiri, oraşului, ca şi casei izolate. împotriva simetriei, noua arhitectură stabileşte relaţia reciprocă echilibrată a elementelor inegale, adică între elemente care, datorită caracterului lor funcţional diferit, diferă prin poziţie, dimensiune, proporţie şi amplasare. Importanţa egală a acestor elemente derivă din echilibrul inegalităţii şi nicidecum din egalitate. Noua arhitectură a egalizat sub raport valoric noţiuni cum ar fi : „faţă“ şi „spate“, „dreapta“ şi „stânga“ şi chiar „sus“ şi „jos“.
13. Spre deosebire de ideea de „faţadă principală“, respectată cu religiozitate în virtutea unui concept static, rigid de viaţă,noua arhitectură oferă o bogăţie plastică de efecte „cu faţade multiple“, temporale şi spaţiale.
14. Culoarea. Noua arhitectură a distrus pictura ca expresie separată, imaginară a armoniei, indiferent dacă este vorba de armonie ca element secundar al reprezentării sau primar al planurilor coloristice.
Planurile coloristice formează o parte organică a noii arhitecturi, ca element de exprimare directă a relaţiilor sale reciproce de timp şi spaţiu. în absenţa culorii, aceste relaţii nu-şi află viaţa reală. Acestea nu se văd.
Echilibrul relaţiilor reciproce arhitecturale se conturează ca realitate vizibilă cu ajutorul culorii. Sarcina pictorului modern este aceea de a organiza această realitate într-un tot armonios (nu într-un plan, nu bidimensional, ci într-o zonă nouă a timpului şi a spaţiului cvadridimensional). într-o etapă ulterioară de dezvoltare, culoarea va trebui să fie înlocuită de un material denaturizat, având culoare proprie (treabă de care se vor ocupa chimiştii) ; dar acest lucru va avea loc numai atunci când această înlocuire va fi cerută de necesităţi practice.
15.Noua arhitectură este anti-decorativă. Culoarea (şi cei ce se feresc de culoare trebuie să încerce să înţeleagă !) nu este decorativă sau ornamentală, ci ea reprezintă un element organic al expresiei arhitecturale.
16. Arhitectura ca sinteză a noului plasticisin. În arhitectura nouă, clădirea este înţeleasă ca o parte, însumare a tuturor artelor, în manifestarea lor cea mai elementară, ca esenţă a acestora. Arhitectura oferă posibilitatea gândirii cvadridimensionale, adică arhitectul plastician, categorie în care cu îl includ şi pe pictor, trebuie să construiască într-o sferă nouă, a timpului şi spaţiului.
Deoarece arhitectura nouă nu acceptă imaginaţia de nici un fel (sub forma picturii sau sculpturii libere), intenţia sa este de a crea, de la bun început, un tot armonios, folosind în acest scop toate mijloacele esenţiale, astfel încât, pe o bază practică şi logică, fiecare element arhitectural să poată juca un rol în naşterea unei expresii de mare plasticitate, fără a prejudicia, în acelaşi timp, necesităţile practice implicate.