Walter Gropius, ARHITECTURA INTERNAŢIONALĂ (1925)

În perioada de timp anterioară, arta de a construi s-a cufundat într-o concepţie sentimentală, estetico-decorativă, care considera drept scop al ei utilizarea superficială a unor motive, ornamente şi profile, preluate din culturi în majoritate trecute, care acopereau structura clădirii fără necesara relaţie internă. Astfel, în loc să fie un organism viu, clădirea a fost degradată la nivelul de purtător al formelor superficiale de împodobire, lipsite de viaţă. Legătura indispensabilă cu tehnica, aflată în progres, a noilor materiale şi construcţii s-a pierdut în contextul acestei decăderi ; atâta vreme cât nu stăpânim posibilităţile suverane ale tehnicii, arhitectul, artistul, a rămas prizonierul estetismului academic, a ostenit şi s-a lăsat subjugat de convenţii,' iar modelarea locuinţelor şi a oraşelor i-a scăpat din mină. Această evoluţie în direcţia formalismului, pare să-şi fi aflat sfârșitul. Un nou spirit constructiv fundamental se manifestă concomitent în toate ţările cu îndelungată tradiţie culturală. Luăm din ce în ce mai mult cunoştinţă de faptul că o voinţă vie de a modela, înrădăcinată în comunitatea socială şi în viaţa acesteia, cuprinzând toate domeniile modelării umane întru atingerea unui ţel unitar, începe şi se termină în construcţie. 6 consecinţă a acestui spirit transformat şt profund şi a noilor sale mijloace tehnice este modificarea formei arhitecturale, care există nu prin ea însăşi, ci decurge din esenţa clădirii, clin funcţiunea acesteia, pe care ea trebuie să o îndeplinească. Epoca anterioară a formalismului a răstălmăcit principiul firesc, după care esenţa unei clădiri determină tehnica,; iar aceasta^la rândul ei, îi determină clădirii forma; a uitat esenţialul şi cauzalul în ; faţa“ aspectelor superficiale ale formei şi-ale I mijloacelor reprezentării sale. Noul spirit-modelator însă, care prinde, cu încetul, a se dezvolta, revine la baza lucrurilor : ca să creăm un obiect, astfel încât să aibă o funcţionalitate adecvată — o mobilă, o casă —, trebuie cercetată mai întâi esenţa sa. Cercetarea fundamentală a unei lucrări arhitecturale este legată de limitele mecanicii, ale staticii, ale opticii şi ale acusticii în aceeaşi măsurăm în care depinde de legile proporţiei. Proporţia este o problemă a lumii spiritului ; materia şi structura apar ca purtători ai ei, cu ajutorul ; cărora se exprimă spiritul maestrului ; ea este dependentă de funcţiunea clădirii, îi exprimă esenţa şi abia ea îi conferă tensiune, viaţă spirituală proprie, dincolo de valoarea sa de întrebuinţare. Dintre multiplele posibilităţi de rezolvare, toate la fel de economice — pentru fiecare comandă există multe asemenea soluţii —, artistul creator o alege, în cadrul limitelor ce i le impune epoca, după modul său personal de a simţi, pe aceea care i se potriveşte. Ca urmare a acestui fapt, opera poartă semnătura creatorului său. Este însă greşit să se deducă de aici necesitatea de a accentua, cu orice preţ, individualul. Dimpotrivă, voinţa care caracterizează epoca noastră, aceea de a dezvolta o concepţie unitară despre lume, presupune aspiraţia către eliberarea valorilor spirituale din îngrădirea lor individuală şi promovarea acestora la rang de valabilitate obiectivă. Atunci rezultă de la sine unitatea configuraţiilor exterioare, care duc spre cultură, îşi croieşte drum, în toate ţările cu o bogată cultură, o marcă arhitecturală modernă unitară, condiţionată de circulaţia şi tehnica universală, dincolo de graniţele naturale de care rămân legate atât popoarele, cât şi individualităţile. Arhitectura este întotdeauna naţională şi întotdeauna individuală, însă din cele trei cercuri concentrice — individ-popor-omenire — ultimul, şi cel mai mare, le înglobează pe celelalte două. De aici titlul : Arhitectură internaţională !
Atunci când studiem ilustraţiile acestei cărţi, să nu pierdem din vedere că exploatarea raţională a timpului, a spaţiului, a materialului şi a banilor, în industrie şi economie, determină în mod hotărâtor factorii ce dau înfăţişare unităţilor de construcţie moderne : exactitate în caracterul formei, simplitate în complexitate, structurarea tuturor unităţilor constructive după funcţiunile corpurilor de clădiri, ale străzilor şi ale mijloacelor de transport, limitarea la forme de bază tipice, înserierea şi repetarea lor. Se simte o nouă voinţă de a modela construcţiile lumii noastre înconjurătoare, pornind de la legitatea lor internă, fără minciuni şi dulcegării, de a desluşi funcţional sensul şi scopul din ele însele, prin tensiunea maselor, şi de a respinge tot ceea ce este de prisos şi care le maschează forma absolută. Maeştrii constructori din această carte aprobă lumea actuală a maşinilor şi a vehiculelor, precum şi tempoul acesteia, aspiră spre mijloace de modelare din ce în ce mai cutezătoare, pentru a depăşi, pe nesimţite, în faptă şi în gândire, inerţia acestei lumi.