Walter Gropius Bruno Taut, Noua idee arhitecturală (1919)

W. Gropius Ce este arhitectura ? Este expresia cristalizată a celor mai nobile idei ale oamenilor, a căldurii, a umanităţii, a credinţei ! Aşa a fost ea cîndva. Dar care dintre cei ce trăiesc în epoca noastră blestemată de pragmatism îi mai percepe esenţa atotcuprinzătoare şi dătătoare de fericire ? Mergem pe străzile şi prin oraşele noastre şi nu urlăm de ruşine în faţa acestor deserturi de urâțenie ! Să ne fie clar : aceste surogate cenuşii, găunoase şi lipsite de spirit, în care trăim şi muncim, vor depune în faţa posterităţii o mărturie umilitoare pentru infernala decădere spirituală a generaţiei noastre, care a uitat singura mare artă :
arhitectura. Să nu ne închipuim cumva, în aroganţa noastră europeană, că sărmanele isprăvi constructive ale epocii noastre ar putea să modifice dezolanta imagine generală. Opera noastră, a tuturor, este constituită doar din mici fragmente. Produsele create de nevoie şi cu un scop nu alină dorul de o lume a frumosului reconstruită din temelii, de o renaştere a acelei unităţi a spiritului ce s-a înălţat până la miracolul catedralei gotice. Noi nu o mai trăim. Ne mai rămâne însă o nădejde : ideea, constituirea unei idei arhitecturale învăpăiate, cutezătoare, de largă perspectivă, pe care să o împlinească o vreme mai fericită, ce trebuie să vină. Artişti, să doborâm în fine zidurile pe care pedanteria noastră deformatoare le-a ridicat între „arte“, astfel incit să redevenim cu toţii constructori! Să vrem, să gândim şi să creăm împreună noua idee de arhitectură. Pictori şi sculptori, spargeţi, aşadar, stavilele din calea spre arhitectură şi deveniţi coautori ai construcţiei, combatanţi pentru ţelul de ultimă instanţă al artei : concepţia creatoare a catedralei viitorului, care va fi din nou totul într-o singură formă, arhitectură, sculptură şi pictură.
De îndată însă ce devin un compromis, ideile mor. De aceea se impune o dreaptă cumpănire între vis şi realitate, între nostalgia astrelor şi munca de zi cu zi. Arhitecţi, sculptori, pictori — trebuie să ne reîntoarcem cu toţii la meşteşug ! Căci nu există „artă ca profesie“. Artiştii sunt meşteşugari, în sensul primar al cuvântului, şi doar în rarele momente luminoase, pline de har, ce se situează dincolo de propria lor voinţă, arta poate să înflorească inconştient din lucrarea mâinilor lor. Pictori şi sculptori, redeveniţi şi voi meşteşugari, sfărâmați şabloanele artei de salon din creaţiile voastre, îndreptaţi-vă spre clădiri, binecuvântați-le cu un colorit de basm, dăltuiţi idei în pereţii goi şi construiţi cu fantezie, fără să vă pese de dificultăţile tehnice. Harul fanteziei este mai important decât orice tehnică ce se adaptează întotdeauna voinţei omului de a modela. Căci astăzi nu există încă nici un arhitect, noi toţi nu suntem decât pregătitori ai aceluia care va merita din nou, cîndva, numele de arhitect, întrucât acesta înseamnă stăpân al artei, care va construi grădini din pustiuri şi va înălţa un turn de minuni până la cer.

Bruno Taut Există astăzi arhitectură ? Există astăzi arhitecţi ? Erwin von Steinbach, Sinan, Aben Cencid, Diwakara, Poppelmann — îndrăzneşte oare astăzi cineva să se numească „arhitect“ în faţa acestor nume ilustre ? Nu, astăzi nu există nici arhitectură, nici arhitecţi. Nu suntem oare noi cei care astăzi ne lăsăm purtaţi de val, paraziţi în ansamblul unei societăţi care nu cunoaşte şi nu doreşte nici o arhitectură şi care, deci, nu are nevoie nici de arhitect ? Căci noi nu numim arhitectură faptul de a îmbrăca în forme plăcute o mie de lucruri utile, locuinţe, birouri, gări, hale alimentare, şcoli, castele de apă, gazometre, foişoare de foc, fabrici şi alte asemenea. „Folosul“ pe care îl avem de pe urma acestor lucruri, prin intermediul cărora ne târam prin viaţă, nu are nimic de a face cu profesia noastră, după cum nici una din construcţiile de azi nu are de a face cu Angkor Vat, Alhambra sau Zwingerul' din Dresda.
În profesia noastră nu putem fi astăzi creatori ; noi căutăm şi lansăm un apel. Nu vrem să încetăm a căuta ceea ce cîndva se va putea cristaliza şi a chema însoţitori care să meargă cu noi pe poteca aspră şi care să ştie că tot ceea ce există azi este doar auroră foarte timpurie şi, uitând de sine, prin sacrificii, să se pregătească pentru răsăritul unui nou soare. Ii chemăm pe toţi cei care se încred în viitor. Orice năzuinţă puternic îndreptată spre viitor este arhitectură în devenire. Va exista cîndva o concepţie despre lume, iar atunci va exista şi semnul ei, cristalul ei — arhitectura.
Atunci nu va exista nici luptă, nici meditaţie în jurul artei, într-o viaţă banală, atunci va exista o singură artă, iar această artă va lumina toate colţurile şi ungherele. Până atunci utilul va fi suportabil numai dacă arhitectul va purta în sine presimţirea acestui soare. Ea singură dă măsura tuturor lucrurilor, desparte strict sacrul de profan, marele de mic, dar conferă şi obiectelor de fiecare zi o licărire din strălucirea ei.