Introducere în Pop Art (1953-1989)

Pop Art este arta publicului larg. Lawrence Alloway dă denumirea de “pop art” unui grup de artişti contituiţi pentru a apropia arta de viaţa cotidiană. Curentul artistic apare simultan în SUA şi Marea Britanie, având la bază “popular art” (arta culturii populare). A apărut într-o era de prosperitate economică, dar şi de turbulente politice. Analizează societatea de consum (sunt momente în care critică această societate, dar şi momente în care o adulează). În pop art graniţa dintre artă şi publicitate dispare, arta devenind o afacere.

În Anglia, apariţia Pop art-ului este legată de “Independent Group”, din care au făcut parte Richard Hamilton şi Eduardo Paolozzi (pictori), Reyner Banham (istoric şi critic de artă), Peter Smithson (arhitect), precum şi fotograful Henderson.

Sunt organizate în mod regulat întâlniri în timpul cărora se discută despre teme trecute cu vederea până atunci, ca de pildă automobilele, cibernetica sau rock-and-roll-ul. Expoziţia de la “Whitechapel Art Gallery” (1956) intitulată “This is Tomorrow”, în care se profilează temele fundamentale ale Pop art-ului, reclama şi mijloacele de informare în masă, va fi considerată momentul naşterii noii direcţii.

„Şi totuşi nu, arta nu transformă nimic, ea este doar formă pură. Artiştii nu au lucrat niciodată cu modele, în schimb totdeauna au lucrat cu culoare“. (Roy Lichtenstein)

Arta pop americană se naşte la începutul anilor şaizeci, exact în momentul când versiunea englezească, victimă a propriei bogăţii şi a propriului succes, începe să intre într-o fază de declin.

Ca şi în Anglia, temele şi motivele acestei creaţii sunt desprinse din viaţa cotidiană, din domeniul tot mai fascinant al tehnicii, al producţiei în serie, faţă de care pop art-ul în varianata engleză este mai critic şi mai angajat din punct de vedere politic, în timp ce artişti americani se opresc la prezentarea realităţii, fără să atace sau să acuze.

Sub influenţa lui John Cage, elementul determinant al artei pop americane este la început “happening”-ul. Acest compozitor care experimentează permanent susţine introducerea în artă a unor elemente exterioare ei. El apreciază în mod deosebit colajele, introducerea zgomotelor în muzică şi a obiectelor în pictură.

Pe urmele lui o vor porni şi alţi artişti pop ca Jim Dine, George Brecht sau Robert Whiteman, care creează colecţii de obiecte sau fragmentele lor, de imagini şi activităţi omeneşti (”Ambalaje vii”), situaţii spaţiale artificial create (”environments-colaje”), care se concentrează în mare măsură asupra gestului şi timpului, inundă privitorii cu o mulţime de senzaţii, sunete şi mirosuri.

În anul 1960, cea mai notabilă personalitate pop art - Andy Warhol - iniţiază seria Sticlele de Coca-Cola şi Cutiile de conserve, reprezentări ale obiectelor de uz casnic, produse industriale sau motive de reclamă. Ulterior el inserează în pictura sa fragmente de benzi desenate, cu structuri rezistente sau elastice. El reproduce, de asemenea, obiecte în dimensiunile lor adevărate.

Andy Warhol aplică tehnica serigrafiei, ce permite multiplicare repetată a motivului.Execută cu ajutorul acestei tehnici serii întregi de variante ale aceluiaşi portret al unei stele de cinema, a unei scene inspirate din evenimentele actuale, a unei flori, modificând de multe ori culoarea sau repetând motivul după bunul plac.

„Artiştii pop au creat tablouri pe care fiecare dintre trecătorii de pe Broadway erau în stare să le recunoască într-o fracţiune de secundă: toate aceste minunate lucruri moderne pe care cu orice chip s-au străduit să nu le observe expresioniştii abstracţi“. (Andy Warhol)

Primele expoziţii ale Pop art-ului american declanşează o reacţie negativă în rândul publicului, cu timpul, însă, această direcţie începe să fie tratată cu seriozitate, graţie expoziţiei retrospective consacrate colajului şi asamblajului, organizată de Museum of Modern Art din New York. La numele deja amintite se mai adaugă Claes Oldenburg, Larry Rivers, Robert Indiana, Wayne Thiebaud şi mulţi alţii.